Crăciun fericit! şi La mulţi ani!

Fie ca, de la cel dintâi scâncet şi până la ridicarea în slavă, Pruncul să vă umple cu viaţa-I şi cu binecuvântările Lui!

Darul păstorului

Continuare de aici

Ceva se întâmpla cu Galaal. Murmurase tot timpul drumului, aproape fără să se uite pe unde calcă. Avea o cu totul altă privire. Acum, însă, nu mai era timp..Erau înaintea intrării staulului. Timiditatea pusese stăpânire pe ei. Cine să intre cel dintâi? Când trecuseră prin faţa casei negustorului care-l amărâse atât de mult pe Galaal, acesta doar murmurase ceva mai tare: „pace pe pământ…”

Se invitau din ochi. Ar fi trebuit să intre întâi Simeon, era cel mai vârstnic. Dar intră Şezer. Apoi Galaal şi ceilalţi. Nu, nu era nimic tainic sau cutremurător. Un copilaş, aşa cum le spusese îngerul. Culcat în iesle, pe paie, cu vitele primprejur. Alături, mama şi tatăl. „Ştim de la îngeri…” spuse, răguşit uşor, Simeon. „Vrem doar să vedem…” Înconjurară ieslea, mişcându-se încet, ca în templu. Copilaşul gângurea. Abur uşor din nările vitelor încălzea aerul. „Am adus mielul.” rosti Simeon, ceva mai sigur pe sine, scoţând vietatea şi ţinând-o ca pentru jertfă, cu amândouă mâinile, apoi îngenunchind. Îl depuse la picioarele ieslei. Mielul, legat, doar respira. Părinţii priveau tăcuţi. „Şi noi…” spuseră Natan şi Ben Sifar, făcând la fel. Şezer se căuta prin cutele veşmintelor, dând la iveală, după un timp, un fluieraş şi o praştie. ”Ştii, de astea au nevoie păstorii cei buni…” îi spuse el lui Iosif, amintindu-şi ce-i spusese tatăl său când i le dăduse şi încercând să se scuze că, la repezeală, uitase să-şi ia mielul.

Numai Galaal era încă în picioare. Ţinea o mână pe marginea ieslei, sprijinindu-se. „Îi e rău?” se întrebă Simeon. Cealaltă mână, încă de la intrare, o ţinea în haină, în dreptul inimii, şi aproape că-i tremura de încordare. Nu-şi luase nici o desagă. ÎI picurau lacrimi în barba deasă. „Eu…”, începu să spună. Apoi căzu pe genunchi, copleşit. Scoase din sân, tremurând, mâna în care ţinea micul burduf cu vin. Îl puse lângă celelalte daruri. „Pace… pe… pământ…” îngăimă el, luptându-se să fie cât mai clar.

În iesle, copilaşul zâmbea.

Darul păstorului

Continuare de aici

O lumină difuză crescuse între oameni şi boltă inundând totul, de la firul de iarbă la pasărea de noapte care se mai vedea zgribulită în vârful unui smochin încremenit. Undeva, în mijlocul acestei lumini, un punct orbitor exploda în irizări calde, sidefii. Se mărea mereu, de parcă se apropia. Un susur însoţea năstruşnicia. Venea de peste tot. Uimirea se împletea cu spaima.

„Doamne, Dumnezeule!” şopti Simeon, căzând cu faţa la pământ. Galaal era la locul lui, pe o piatră, aproape desfigurat. Ceilalţi doi erau acum în picioare, alături de copilul care se ridicase pe genunchi. Feţele lor erau albe ca laptele, de asemenea iarba şi hainele… Înţepeniseră şi tremurau ca de un vânt puternic din lăuntru.

Apoi se ivi un chip. Era al unui tânăr necunoscut, care plutea. Miezul orbitor al luminii aceleia ciudate făcuse loc minunatei arătări. Susurul tainic de până acum se adună în cuvinte şi tari şi molcome, totodată. Au auzit ce nu aveau cum să uite vreodată. „Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor care este Hristos, Domnul. Iată semnul după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.”

Chipul îngerului şi vorbele lui, aerul cald care înfăşura totul, sau pur şi simplu liniştea şi bucuria, izbucnite din senin şi atât de natural în sufletele păstorilor, luară locul confuziei şi fricii. Parcă erau acasă, de-acum, în mijlocul acestei tainice întâmplări. Chiar şi Galaal surâdea, cu o expresie extatică.

Curând, lumina înconjurătoare începu să se strângă în mii de chipuri asemănătoare celui dintâi. Domnea o bucurie fără margini. Un cântec ar fi fost cel mai potrivit, căci păstorii simţeau jucându-le inimile. Şi el răsună limpede şi înalt, ca un triumfal „ura!” din glasurile unei imense oştiri: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ, între oamenii plăcuţi Lui.” Culori nemaivăzute treceau de la un cântăreţ la altul, ca sunetele pe clapele unui pian. Acordurile durau parcă de-o veşnicie. Păstorii jucau acum de-a binelea. „Mare eşti, Doamne!” repeta Simeon, ca pe un refren. „Mare eşti, Doamne!”, îngânau ceilalţi.

Tainica lumină se pierdea încetişor spre cer. Se dezgolea bolta nopţii cea dintotdeauna. Ecouri încă răzbăteau, făcând iarba să zvâcnească uşor. Rămăsese însă în inimile păstorilor, ca un halou, chipul ceresc. Se priveau unul pe altul ca şi cum nu s-ar fi văzut niciodată, fericiţi, răsuflând greu. „Haidem!” zise Simeon într-un târziu.

Urmarea aici

Darul păstorului

Apusul clipea peste Betleem ca o ceaţă subţire. Răzbăteau până în câmp câteva zgomote înfundate: nu puteai şti dacă erau răgete de măgar sau porţi trântite, cu zăvoarele neunse, trase pentru noapte. Cine a fost aproape de oraş când ziua era către seară, s-a grăbit să ajungă, iar cei care mai aveau ceva drum şi-au pus căpătâi desagii, la adăpostul câte unei stânci. Vremuri tulburi. În prag de iarnă, romanii voiau să-i ştie pe toţi, pe degete. Cu ogradă natală, cu tot… Plouase puţin, acum era senin, iar cerul fremăta uşor, ca nişte felii de mahramă întunecată prinsă-n cuie de borangic auriu. Peste lună, un norişor încă nu-şi sfârşise joaca. Se clinteau conuri de umbră de colo-colo, după cum bătea flacăra de la foc. Vreascurile trosneau iute, zvârlind scântei care mureau numaidecât în iarba rece şi umedă.

Aici, în coaste, era stâna. Oile dormeau unele-ntr-altele, suflând aburit în cefele mieilor. Păstorii, mai la o parte, vegheau. Subviectul discuţiei fusese politica… De ce Irod şi romanii „puseseră de numărare”, cum spusese Simeon, tocmai acum, de ce le îngăduise Dumnezeu să pună lumea pe drumuri, parcă nu aveau oamenii destul de îndurat şi aşa…Numai Galaal nu vorbise şi se vedea clar că nici nu va vorbi. Ceilalţi îi aruncau din când în când câte o privire şi compătimitoare şi acuzatoare, încercând să pară că nu-i interesează. „Noi am fost întotdeauna liberi”, păreau să zică. „Galaal şi-a făcut-o cu mâna lui.” Şezer, prea mic să priceapă, îl întrebase de dimineaţă pe Simeon: „Tată, de ce este nenea Galaal aşa de supărat şi bea mereu din vinul ăla acru? N-a scos nici o vorbă de când a venit. Este a treia zi aici, şi abia dacă a spus bună ziua…” „E necăjit”, i-a răspuns tatăl. „Du-te după oaia aia!” Asta a fost tot.
Dar cu Ben Sifar şi cu Natan, Simeon vorbise mai mult. Hotărâseră împreună să-i dea lui Galaal câteva oi din turma lor, ca să poată ieşi din simbria amărâtă a negustorului grec unde lucrase.

Acum fierbea încă de mânie şi indignare, dar o să-i treacă. Toate trec… Nu se mai auzea nimic, nici un zgomot. Încremenise totul. Se uitară unul la celălalt. Până şi Galaal dădu semne c-ar înţelege. Vru să scoată iar burduful, dar renunţă, pironindu-şi privirea în foc. Erau încordaţi, iar câinii se făcuseră mici de tot. Nu se mişcau nici ei, nu lătrau, doar căutau cu priviri parcă înspăimântate către stăpâni. „Nu-i nimic”, încercă să pronunţe cu glas ezitant unul dintre păstori, şi un „da” la fel de nedumerit se făcu auzit după un timp. „E focul…” spuse Simeon.  Priviră într-acolo. Flăcările se înteţiseră ca de la sine, dintr-o dată, revărsând umbre vii pe faţa lui Galaal, acum mai degrabă mirată.

„Ce se petrece?” mai apucă să întrebe Simeon, văzându-şi fiul în capul oaselor, privind spre cer.

Urmarea aici

Fântâna în clocot 04

***

clopot da clopot de insomnii
mi se părea strigarea iubirii peste câmpii
peste piepturile zidurilor de cărămidă
ale caselor de la ţară cu tindă
cu gutuiul galben sprijinit pe copii
şi cu jintiţa curgând în farfurii
de parcă era sângele care spală de păcate
o întreagă eternitate
prea mari cuvinte spui tu ăla strident
de atâta glas adiacent
ei am şi eu dreptul să calc cu dreptul
în veşnicia mea zise-nţeleptul

Fântâna în clocot 01

***

când vom aduce pe deasupra noastră aerul ca o scorbură
atunci vom învăţa lemnul bradului într-adevăr şi adânc
până la cruce până la curgerea lui în miresme
şi cum durerile îl lemnuie şi îl frâng

atunci vom dezmetici fiecare vertrebră de vertical
învăţând-o despre trepte şi despre heruvimi
cum marea învaţă gustul din fiece val
sarea din el ca pe pâini

şi nu ne va şti nimeni pe dinafară şi pe dintreg
nici căsăpirea memoriei cu vreun dinadins
doar clipa aceea când scorbura o-nţeleg
ca pe o adâncitură în plâns

Trecerea prin icoană (fragment 13)

***
lacrimi de dor lacrimi de vis lacrimi de om
lacrimi cât toate-ncăperile cât toate-nchinările
cât toate icoanele lacrimi fecioarele inimii lacrimi flăcăi
lacrimi imense podeţe peste iubire
lacrimi iertare lacrimi durere lacrimi nămeţi

Trecerea prin icoană (fragment 12)

***
spune Doamne un cuvânt şi vântul va începe să bată invers
nu că ar avea importanţă încotro bate noi vrem minuni
ca şi când nu poţi fi fără ele vrem cozonaci ca şi când
pâinea durerii nu e destulă

şi căscăm de plictis când înfloreşte iarba pe câmp
sau când clorofila dă de mâncare stejarilor sau când
bate inima de atâtea ori pe minut picotim în minune
ca literele în abecedar aşteptând să le înveţe cineva

în rest fiecare cu treaba lui Tu cu mântuirea o chestie
ca atunci când iau capacul de la oală şi bufneşte aburul
sau cum o fi eu cu ale mele afacerile familia ştii
ieri erai la comisia pentru handicapaţi aşteptai
să-Ţi crescă la loc mădularul care eram eu

Trecerea prin icoană (fragment 11)

***
bine ai venit în distanţă cu tot cu aurora boreală
bine ai venit în echilibrul tău interior bine ai venit
ce tren trecu peste ce poduri praguri prăpăstii
ce primăvară în urmă rămasă despre mine spunea

drag drag drag un refren catadicsea să alunge
hoţul interior al unui sentiment stăfulgerat de-ncredinţări
opreşte-te spuneam hai să ne închinăm ca o floare
în furtuna serii senine de mai

şi un surâs ca un pocal cu mirodenii adâncea vinul
privirii tale din care îngerii beau mai întâi
fă un pas cum face pianul un sol în orchestra iubirii
apoi întreabă-mă şi voi fi

***
hai să bună dimineaţa un luminiş
după toate regulile semantice ale luminii
hai să îndoim fierul de iarbă al sentimentelor
jumătate jumătate cum ne-a lăsat Dumnezeu

o poartă în surâs poate oricine
să treci să rămâi e mai greu e mai strâmt
şi câmpia închinării s-o inundăm cu genunchi
jumătate jumătate cum ne-a lăsat Dumnezeu

apoi să înţelegem că eu şi tu
scrişi pe nisipul iubirii cu degetul aşteptăm marea
hai să ne ia să ne ducă pe celălalt mal
jumătate jumătate cum ne-a lăsat Dumnezeu

Îngerul… fragment 13

Trebuie neapărat să merg mai departe şi voi merge. E grea crucea, e greu pământul sub tălpi. O ţară de răni peste care a crescut poporul de răni… Trebuie neapărat să tremur pentru fiecare cuvânt care învaţă să zboare şi, Doamne, ce de cuvinte rămân răni grele, deschise, însângerate! Ele nu merită să înveţe să zboare?

Tu ştii singur cum faci aerul care pluteşte, la câte aripi se împarte o pasăre, sau la câte cuvinte se împarte o poezie ca să mai şi rămână din ea o dungă de linişte care tremură fiindcă trebuie neapărat să meargă mai departe, mereu mai departe. Tu şi numai Tu ştii cum se face, pentru viaţa sufletului, circuitul mântuirii în natură.

Plângi, domnule doctor, mai plângi. Numai când vin dintr-o uriaşă tăcere, cuvintele pot fi auzite. Auzite cu toate îndeletele, curate cum e lacrima în ochiul ei… Şi mă prostern în inima mea pe genunchi, împreună cu el.

Am vorbit şi zalele ne-au picurat la picioarele Tale şi văile numitu-ne-au ai morţii. Numai rugăciunea ne-a acoperit ca o pajură, ca o pajişte privirea, până sus. Intrăm plângând în circuitul mântuirii, ca o închinare curgătoare de om şi de mir. Ca o sabie pătrunzând în martir…

Trecerea prin icoană (fragment 09)

***

ori până unde m-a legat tina eu tot spre cer
aduc privirile şi plânsul măcar atât
lumea poate fi neauzită poate fi scâncet
neîngăimat preumblarea ei prin carnea mea
numai cerul e transparent cînd nu vine prăpastia norului

omule din când în când omule întâmplare şi uneori
omule ploaie de primăvară ai văzut
cum îşi iau zborul pelicanii tot aşa ar trebui
să vezi şi tu albastrul tot aşa
transparent şi tare ca piatra sub zbor
înalţă-te mai sus mai aproape

***
care e distanţa de la mine la mine când îmi pun aripile
am întrebat un tei astă vară apoi un ciorchine de struguri
în toiul culesului nu ştim noi avem parfumul mi-au răspuns
ascuzându-se timizi după o literă a timpului lor
şi am închis catalogul cu disperări căci veneai Tu

cum merg atunci când nu mai pot merge
cum mă mai ascund atunci când nu mai pot să mă ascund
simplu mi-ai şoptit ascunde-te invers cu inima înafară
fă din Mine ascunzătoarea ta cât eşti viu cine nu-i gata
îl iau cu lopata şi mi-ai zâmbit

Îngerul… fragment 12

Ce poţi să construieşti din trepte, nu e niciodată ceva înalt. Numai ce poate zbura, ce poţi atinge cu revelaţia, cu tunica descheiată în dreptul carului mare. Un mormânt s-a sinucis cu propriu-i mort, bolta senină şi-a înfipt în gâtlej osia carului mic. Ce poţi să construieşti din trepte nu este niciodată ceva ce să descrie toate acestea, să facă ţăndări văzduhul. Ce bine pare a fi când calci uşurel iarba moale de rouă, dar câte, câte morminte încă se mai sinucid neştiute cu propriii morţi?!

Clătiţi anemic în realul feroce, numai ce putem atinge cu revelaţia este adevărul adevărat, când cobori din tramvai, cumperi struguri, gulii, mandragore, desfaci o conservă de viitor. Numai copiii mai ştiu uneori să ronţăie acadeaua văzduhului, căci Împărăţia Cerurilor va fi a unora ca ei. Pentru ei, un tren special aşteaptă în gara din cuburi multicolore, aceasta-i o gară adevărată, iar ei, călătorii adevăraţi, cu tunicile descheiate în dreptul inimii, revelaţia gâdilându-i pe piept… Dedesubt, mormintele se sinucid cu propriii morţi.

Scriu direct cu sentimente cromatice pe velinul secundei, să se poată citi mai uşor, să poată pricepe şi urzica de pe marginea şanţului. Bineînţeles că am de spus câte ceva, ba chiar ceva esenţial pentru bunul mers al omului în mormânt. De aceea tremur fără ostoi, de aceea mă dau cu capul de toţi pereţii cuvintelor, ca un vis vagabond care nu mai poate să iasă din cel ce-l visează.

Mă doare, dragilor, partea de care staţi atârnaţi ca verucile, ura din bolile pe care le faceţi ca pe nişte ameninţări la adresa cui? Mă doare cumplit egoismul nemăsurat, dumnezeul vostru particular care trebuie mereu să vă spele picioarele cu tinctura iertării, să vă înghită bariul pentru radiografiile conştiinţei.

Direct cu sentimente cromatice care să vă sară în ochi, să vi-i îndrepte spre altceva… Şi să mai ştiţi că în cer puteţi fi duşi şi pe targă, rugăciunile celor îndureraţi nu sunt zadarnice, degeaba vă feriţi. Brancardierii iubirii sunt orbi la banii, la bijuteriile, la farmecele voastre. Nu se sperie de înjurăturile sau de ameninţările voastre. Chiar şi când veţi fi subţiaţi de tot, gata să treceţi uşor prin fanta dintre zi şi noapte, eu tot mă voi ruga pentru voi.

Îngerul… fragment 11

Dar n-ai cum să vezi, căci te întorci grăbit pe călcâie să-ţi umpli iar umbra ca pe un sac uriaş cu deşeurile propriei menajere, moartea, cu jucării stricate, lucruri care nu îţi mai vin, foi rupte, ochi duşi, multe cioburi, secunde scuipate în obrajii oglinzii… Şi tot ce-I arunci la picioare ia forma crucii. Dar te răsuceşti pe călcâie şi nu apuci să mai vezi lacrima Sa nesfârşită, sângele-I drept, reciclând totul în natură.

Ceruri noi şi un pământ nou într-un univers în sfârşit salvat, un adevărat circuit al mântuirii în natură, cu oamenii drepţi şi nerăsuciţi pe călcâie, fără umbre, doar, în lucirea zorilor veşnici, cu inima crucii proiectată pe ei… Dumnezeu te aşteaptă acolo mereu.

Drept, nesfârşit şi bun şi cu privirea la inimă. Sentimentele Lui poartă cuie, te poartă chiar şi pe tine… „Cine sunt eu?” Un cui, eşti un cui care încă atârnă aproape topit, aproape curgând, legănare şi iar legănare, pe amândouă călcâiele.

Căci numai credinţa mai poate şti ce va mai fi. Când se va fi? Numai zăbrelele zorelelor îndrăgostirii… „Nu m-am iubit decât pe mine!” Simptomatic. Dus-întors de pământ şi de umbră. Instrucţia la cataramă a îndoielii în poligonul durerii… Pacienţi cu memoria scoasă. Bătaia la cataramă a şfichiului nesiguranţei pe spinarea nebunui… Poţi să te întorci cât vrei, domnule doctor. O dată şi încă o dată şi încă o dată… Aşa! Acum stai!

Îngerul… fragment 7

O potcoavă. O potcoavă găsită şi aruncată peste umăr a strivit în cădere o floare, a spart un porţelan de preţ, şi-a făcut loc la întâmplare în lumea obiectelor. Şi acum îi răsună în aer inconştienţa, râsul ruginit cu traiectoria agăţată în gravitaţie. Locul ei este şi acum o spargere de linişte, de floare, de porţelan…

Până când, Doamne, va ronţăi Arhimede seminţe şi le va scuipa cojile în oglindă, măsurând imaginea aceea hidoasă, dislocuindă? Oare când va fi oglinda dislocuită şi ea? Oare cănd va dislocui pe altcineva egal cu mine, fiinţa mea?

Mai trecut-a un nor peste cuibul de ciori, o spuzeală pe gură, un oftat în pudori de stejar ce-şi arată iernii reci goliciunea… Nu-şi mai ştiu seva dulce, şi-au uitat rugăciunea… Ca şi oamenii tremură, ca şi ei îşi regretă primăverile calde, parcă trase c-o cretă pe un nor, peste cuibul de ciori, de-un copil… Doamne, ia-mi din decembrie şi mai dă-mi un april!

Acum văd. Mâna ta şi-a sprijinit arătătorul pe o rază şi o îndoaie uşor. Aş vrea să te bucuri. Când privesc ce-mi arăţi, privirea mea se îndoaie şi ea. Clipocesc de veşti coridoarele inimii: vom cerceta sentimentele cele vechi. Podurile memoriei n-au mai fost curăţate de mult. „Faci tu asta?” mă întrebi, de parcă ar fi vorba de dat cu mătura, iar tu trebuie să mergi altundeva. Uşa scârţâie în balamalele ei, zgomotul a închegat umbrele din colţuri în jurul mâinilor mele. „Da!”, răspund.

Îngerul… fragment 6

Trag la intrare, scrâşnind, autoturisme. Eu urmăresc ochii plini de nădejdi care ornează canaturi cu vopseaua căzută. Când este spre seară, ocolişul luminii, mai adânc şi mai singur, desenează altfel. După ce vor pleca, voi avea mai mult timp să-ţi povestesc. El s-a sprijinit de perete şi tace. „Ce de oameni bolnavi” îmi vine să zic. Jos în curte se adună maşinile.” Uite ce de ochi acolo, la geamul ăla de la etajul patru… Ca gămăliile stinse ale unor chibrituri.” „Aşteaptă contravizita.” zice el.

O ţară de răni peste care a crescut poporul de răni. Printre fabrici şi uzine, proletarii şi seniorii lipsei de credinţă, printre crematorii, terenuri de fotbal, poligoane de tragere de timp când încoace, când încolo… Peste propriul trup trupele de jandarmi personali percheziţionându-ne lenea, vanitatea, ura, creşterea criminalităţii în minţile noastre, în ochi, în viscere…

O ţară de răni, o eră pe ducă: păduchii ca nişte minuscule gonguri crescând în priviri, sărind ca din arcurile unui ceas sfărâmat pe uluirile rănilor înconjurătoare. Aici nu e vorba despre oameni, ci despre răni, ţinea să explice profesorul de inferne. Nu e adevărat că doare pe cineva rănile care sunteţi, minţea cu neruşinare profesorul de inferne.

Se întorc mirosind a cafele şi spirt, grăbiţi şi trişti, cu halatele fluturând peste tot. Iau pulsul, temperatura, măsurile care se impun… În urma lor umbre obosite dau să se agaţe de câte ceva. În flaconul cu ser pluteşte un paianjen decapitat. Domnule doctor, priveşte! Întoarce-te şi priveşte. O dată şi încă o dată şi încă o dată. Dumnezeu te aşteaptă mereu, drept, nesfârşit… Şi tot ce-I arunci la picioare ia forma crucii. Forma fixă a lacrimei cursă înspre temeliile lumii. În flaconul cu ser pluteşte un paianjen decapitat.

Fragment 1 din „Îngerul…”

Arunc în neorânduială trufia, frica, noimele existenţei supercivilizate: în uşa întredeschisă eşti Tu! Apoi, câtă vânzoleală ecumenică…! Parcă toţi ar vrea să Te cumpere cu mătăsuri, mătănii, mănăstiri, cu aurul care le prisoseşte, paporniţa cu odoare, urdori de adorare, regurgitări din toată inima, din toate varicele, din tot sufletul… Fariseii îşi fac vânt cu bretelele de la pantaloni, profeţii mincinoşi, să nu-i înăbuşe infarctele. De atâta căldură umană, i-a năpădit urticaria! Mă tot întreabă înverşunaţi, mă trag la răspundere. Şi ce să le spun? Ce să le spun, Doamne sfinte, cine sunt eu, ca să le spun că în uşa întredeschisă eşti Tu? Fiindcă nici eu nu-s mai breaz. Doar că-mi e chipul despicat de privirea Ta şi apoi adunat ca o fereastră între cărămizi. Se vede de afară, printre ghivecile cu otrăvite muşcate.

În curând, ireconciliabile peisaje vor umple decorul: scene diverse, dar cu un fel de aceleaşi culise cu îngeri diverşi, de ne tot întrebăm, masca pe care-o purtăm, a cui este, oare?

Şi ieşim pe străzi, hăituiţi de aer străin. Trec în marş oameni politici, cocote, geambaşi, colonei cu trese din tibii de prunci. Se opresc să-şi ajusteze ţinuta chiar în fereastra mea. Îi văd, prea bine îi văd în chipul meu oglindit acolo, în ea. Şi ficşi, de cealaltă parte, străvezii şi casanţi, ochii mei nu înţeleg mai nimic. Doar lacrima, care îngână „oameni, zile, pietre”. Oameni buni, oameni răi, oameni care nu vor să ştie că în uşa întredeschisă eşti Tu!

Trecerea prin icoană (fragment 07)

***

era ca atunci când trecea apa mare
şi malul uita pentru o clipă de ierbi
ca atunci când intra ecoul in peştera de la miţpa
căutându-l pe ilie că şi Dumnezeu poate avea un ecou
care e sufletul tău
nu toate renunţările dor spuneai
şi nu mai citeai poezia asta

dar El venea de ridica un colţ de cer
scotea cioburile de inimă de acolo
să nu mai ascunzi sub covor după ce mături spunea
Eu pot drege şi asta

era în tine un loc gol cât un maidan
când jucam baba-oarba care nu-i gata
îl iau cu lopata şi Dumnezeu punea ochii
şi inima la locul ei de râdeam toţi
Doamne ce caraghios eşti
câd Te joci cu noi de-a iubirea
de-aia şi credem că suntem noi
îndrăgostiţii abia acum
vă că porţi ochelarii bunicului
ca să-Ţi văd glasul

omule trist
jocule trist
nu ai piesele toate
să ne jucăm
ia umbra Mea

***

dacă erai balsam erai azi
cu ce putere şi-a clătinat cerul un adăpost
nu întreba rostul morţii e altul
cum stăteam aşa aşteptând colivia

şi a zburat cineva nu ştiu dacă erai tu
pune-te pe picioare pune-te pe picioare
ca stropul de ploaie trântit tocmai de sus
în marea unei lacrimi nesigure

acum soarbe-mă spunea el stropul acela
şi am început iar să umblu 

***

cineva trage de mine ca de mormânt parcă
aş fi funia de la nu ştiu ce clopot
ce fel de îngeri cheamă strigătul tău
şi îi despoaie de litere
ca de gâtiţe ghilotina

mărşăluieşte-mă dor
ce este omul ca să te uiţi la el
şi fiul omului ca să-l bagi în seamă
măcar dacă ai şti cum se ţine
capătul funiei

***

măcar dacă nu ştii să ţipi îţi dau lecţii
striga rânjetul dintr-un colţ
era ca o pisică uriaşă ronţăind galeş un sturz
ca o mână de păsări bolnave
împleticindu-se-n hău

ce absurdă e foamea zise sturzul trosnind
din tot orizontul oaselor lui împrăştiate
na acuma fă-l la loc nedumerire
sau despre calea de dispariţie a iubirii
dacă mai poţi