Psalmul de sub perfuzor 22

Pagina pe care scriu seamănă prea mult cu aripa unei corăbii. Alintată de vântul cald e coca iubirii… Când coastele unei priviri de albastru se-nfruntă, înseamnă că anii mei încă străbat însetări de pământ.

De atâta departe pasul mi s-a uscat ca de o arşiţă a cunoaşterii prea târzii. Încolo nu înţeleg prea mult, poate doar pe silabe, numele meu. Îl las unde e ca să-l spună zădufurile zilei până la capăt, ca pe aburi. Doamne, de ce tropăie îngerii când ajung, de parcă sunt plini de zăpadă pe cizme? „Aşa e în vis”, îmi răspunzi.

Şi deodată înfloresc toate colţurile cu amintiri, ca holdele vara. Nu, n-am cum să încurc anotimpurile, Dumnezeu e unul singur. Iubirea Îi ţine loc de sanda, pe o vreme ca asta. Doamne, nu sunt vrednic să-Ţi dezleg curelele încălţămintelor. Nici măcar sforile propriei vieţi nu le ştiu trage. Încalţă-mă Tu!

Publicitate