Vin de departe şi nici nu ştiu, halatul alunecă pe mine de atâţia ochi curioşi, lumea e o excrescenţă dureroasă, curioasă, a propriei dezamăgiri. Vin de aşa de departe, că sucul băut este parcă tras din sticlă cu praştia, iar împrejurimile nu-mi mai sunt familiare.
Doamne, revino-mi şi fă-mă, de cum vin prinde-mă, aici trec, dincolo trece-mă. Aşa îngaim, dacă îndrăznesc, dacă nu, disperarea mă mănâncă aşa cum o haită de lupi mănâncă un cerb.
Ai milă de mine, Dumnezeule! Ce nu văd eu, arată-mi. Şi nu văd nimic din ce e dincolo de mine. Nu mai e mult şi clinchetul unui înger va însoţi chipul meu pe cărări adumbrite de propriile-mi fapte, spre zenitul propriei mele credinţe. Fă-l, Doamne, fereastră, acest clinchet, poate e să trec…
jurnalul scrierii iubirii
VĂ MULŢUMESC!
Jurnalul scrierii iubirii 
…ai spus clinketul unui inger…Ma intreb daca cu adevarat ingerii fac zgomot cind pasesc…?…
Cum altfel vom putea auzi noi, cei învăţaţi cu auzitul, paşii îngerului ce ne va purta spre cer în călătoria din urmă?
…Intr-o seara cu citeva zile in urma am auzit o galagie afara…si cum locuiesc singura…mi-am zis singura ca nu pot fii ingerii mei pazitori, ca aia isi fac jobul fara zgomot…cine stie…nu mi s-a intimplat nimic…or fi fost ceva ingeri mai zgomotosi…ori plictisiti de atita lipsa de evenimente or fi jucat ping-pong in gradina…
A-mi imagina „clinchetul” unui înger înseamnă, pentru mine, a materializa realitatea hnevăzută a prezenţei binefăcătoare a cerului… A simţi efectiv cum Dumnezeu „joacă ping-pong în grădină”, cum spui aşa de frumos… 🙂