Sabia învăpăiată

Este o imagine care nu poate să nu trezească, pe lângă reacţia la un real poetic aproape palpabil, un gând sideral, o dimensiune nouă, ca imperceptibila reverenţă a ierbii sub greutatea bobului de rouă. Perechea izgonită din Eden a pierdut părtăşia cu cerul, a murit spiritial. Iar ochii deschişi şi îndreptaţi asupra propriei goliciuni devin orbi faţă de plinătatea prezenţei divine. Lumea edenică, marile ei realităţi spirituale le sunt interzise. Dar cum… ? Printr-o altă realitate spirituală ? Tabloul acesta terifiant, o întreagă mişcare galactică, un uriaş unison spiritual potrivnic, mâini îngereşti şi aripi încleştate pe o singură sabie, peste tot în acelaşi timp, tot timpul, sclipind ca un apus perpetuu în toride explozii universale… Trebuie că atunci, pentru întâia dată, Adam, după ce a descoperit că era gol, a văzut şi cât de mic şi de neputincios e !

A vedea acest spectacol al cerului dezlănţuit ţinea de Adam atunci, cum ţine şi astăzi de om realitatea înconjurătoare. Oare e altfel să admiri o simplă furtună ? Mai ales când ea îţi dărâmă casa, te lasă fără adăpost? E o inerenţă a izgonirii… Căci “Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăduşe adevărul în nelegiuirile lor. Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. » Aşa că oricine poate citi Jurnalul veşniciei… Mai întâi din golul resimţit ca urmare a pierderii identităţii spirituale iniţiale. Apoi din uriaşul somn hierofanic al damnării : văpaia lăuntrică a sabiei care arde, alungă, desparte. Din starea neperenă a unui Adam izgonit fiindcă n-a preţuit, n-a înţeles, n-a ascultat. Din lacrima care i-a fript pentru întâia oară obrajii, făcându-i cunoscută lumea ce avea să devină a sa, umplând cu o curgere strict milenară conturul foii numită veşnicie… Lipsa flagrantă de veşnicie numind-o timp! Până la urmă, ce altceva înseamnă „cunoştinţa binelui şi răului”, fără rodul veşnicitor al pomului vieţii, fără putinţa absolutului ? Să vezi de la cauză la efect, dar să nu vezi motorul şi substanţa…

„Oare voi mai ajunge vreodată înapoi ?” se va fi întrebat atunci Adam .
„Oare cum se poate ajunge acolo ?” se tot întreabă astăzi omenirea.

Domnul Isus Hristos şi crucea Sa poartă răspunsul. „Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui.” Totul… : ochiul înfricoşat şi blestemat al lui Adam, al oricărui adam, cu lucirea de foc a sabiei învăpăiate !