De vorbă cu Liviu Mocan -2-

Dialog pe pod

IP – Dragă Liviu, ce relaţie stabileşti, aşa, pentru tine, între condiţia de artist creştin şi sculpturile tale ca acte de creaţie şi obiecte „cioplite”?

LM – Acum am să va spun vouă, cititorilor acestor rânduri, un lucru foarte important pentru mine. Eu nu sunt un sculptor şi eu nu fac sculptură. Deci, dacă aţi venit la un sculptor care face sculpturi, să stiţi că v-aţi înşelat. Eu nu sunt sculptor ci, aşa cum încercam să vă spun mai înainte, eu sunt o sculptură. Şi mă interesează mult mai mult ceea ce sunt eu însumi, decât ceea ce fac. Mă interesează a fi mai mult decât a face. Cu privire la sculpturi, că asta mă întrebaţi acum,  eu nu fac sculpturi. Producţiile acestea ale mele, creaţiile acestea, sunt exerciţii spirituale.

Sunt exerciţii prin care eu însumi încerc să înţeleg adevăruri mai mari decât capul meu, adevăruri care mă depăşesc, adevăruri pe care nu le pricep, taine eterne, dumnezeieşti, şi pentru că aceste taine sunt atât de mari şi fascinante, eu încerc să le trag în mine prin intermediul sculpturilor. Obiectele acestea sunt poduri, scările dintre cer şi inima mea, viaţa mea.  Poduri care trag o realitate superioară înspre inima mea şi fiinţa mea măruntă şi insignifiantă în universul ăsta.

Deci sculpturile sunt exerciţii spirituale de înţelegere a acestor adevăruri extraordinare şi ele pleacă, şi apoi se dezvoltă tocmai din dorinţa aceasta de a-mi însuşi câte un adevăr. În cazul ciclului „Seminţe”, care mă preocupă cel mai mult, acolo în destinul seminţei este destinul meu. Sămânţa de floare, de grâu, de porumb, de stejar… Oricare sămânţă e de o frumuseţe extraordinară! Fiecare sămânţucă este atât de frumoasă în culoare, în formă, în luciul pe care-l are… Dacă te uiti cu lupa îţi dai seama că este o sculptură în miniatură, o „cioplire” divină de o complexitate şi de o frumuseţe extraordinare…

Publicitate