Omul cu semn de-ntrebare – varianta 2

iunie 29, 2009

Pe străzi, cât mai sunt oarecare,
sunt omul cu semn de-ntrebare.
Mersul încet, inima ţinută de mână,
nedumeriri în alţii le adună.

Ce-i drept, nici mie nu-mi e prea clar
dacă sunt sau nu, emisar;
dar că rostirea-mi e ceea ce El făcu să fiu,
asta o ştiu!

Nu-i aşa că vi se pare unora ciudat
să umblu pe străzi dezlegat?
Oh, libertatea e mult mai mult decât
a avea – şi atât!

Libertatea este să fii – şi eu sunt.
Adevărul m-a slobozit pe pământ
ca pe o sălbăticiune a îndurării-
omul cu semnu-ntrebării!

De ce mă priviţi, privitorilor, dacă
în voi nedumeririle vă încarcă?
Daţi semnul de la întrebare la o parte, cumva,
şi veţi vedea Omul din ea!

Eu trec mai departe, cu acelaşi semn
de dragostea Lui şi de lemn…
Voi vedeţi un om cu semn de întrebare.
Eu merg cu inima de mână. Şi mă doare!


O pâine pe masă

iunie 23, 2009

(Din volumul „Tabla înmulţirii cu cerul”, apărut în anul 1998)

O pâine pe masă, clintită în rugă,
zi de zi, Doamne, Îţi mulţumesc pentru ea:
se pleacă-ntr-o parte şi-n alta, ca să ajungă,
mereu împărţindu-se între mine şi inima mea!

O pâine pe masă, ca un crucifix de mâncare,
zi de zi, Doamne, când mă închin.
O floare ca o jertfă în legănare
îşi dăltuie rădăcina-ntr-un spin!

În întoarcere către zâmbet, nu ştiu cum,
mi s-a întâmplat o lacrimă tremurând:
peste toate, o crâmpeie, acum,
de albie fără meandre şi prund…

Încerc să cuprind pâinea crescută pe masă:
mi se înghesuie gândul în faţă, ca un dor.
N-am să mai fiu, Doamne, niciodată acasă
în trupul cel trecător!

Pe plaja palmei o firimitură asudă
la amintirea unui bob de grâu
răsădit în liniştea ce inundă
nădejdea eliberată din frâu.

O pâine pe masă, rugată –
ceas de ceas, Trupul care se frânge…
Doamne, inima mea niciodată
altceva n-o să mănânce!


Nu pot…

iunie 9, 2009

Nu pot numi cuprinsul în care cugeţi Tu,
Sau cum în el Numirea de Tine e mereu
Un gând de totdeauna ce-n necuprins căzu:
„Eu sunt cel care este… Sunt singur Dumnezeu.”

Nu pot numi Numirea de Sine ce-a umplut
Ceva ce noi numim visând, iubire,
Ceva ce noi pricepem c-a fost fără-nceput,
Dar ce e începutul, nu ni s-a dat a ştire…

Nu pot să-nlănţui moartea de care voi muri
Cum nu pot înverzirea din pom s-o dau afară.
Ştiu doar că din culoare în mine-o izbucni
O nouă şi măreaţă şi sfântă primăvară.

Aşa că pot Numire din El să fiu… Atâta!
E deajunsul vieţii când o trăiesc cereşte.
Nu vreau să ştiu iubirea ce e, neabătuta,
Ştiu doar că e ca zarea: din ce-o străbat, tot creşte.


Nu plâng, nu tac, nu uit, nu trec

iunie 5, 2009

Înregistrarea a fost realizată în septembrie 2007 de către Iosif Mureşan de la Studio Mesaj din Cluj, pentru Credo Television


Nesfârşire de rouă pe orhidee

iunie 3, 2009

Tumult primejdios încarcă ziua
în lungi secunde reci ca nişte suliţi.
Război sângeros se macină-n piua
orei, pe uliţi.

Prinşi între roţile catapultării
în miezul încăierărilor lumii,
câţi oare-ar vrea să se-ntoarcă uitării
din pântecul mumii?

Fericiţi, doar acei cu albe stindarde,
cu zâmbet şi porumbei în priviri,
făcătorii de pace, dătătorii de dar de
îndrăgostiri.

O strigare de flamuri de cerească oştire,
o şoptire de câmp, când îl sameni:
ferice de cei cu bună-nvoire,
bună ziua, măi oameni!

Cum pacea, ca un deal, pe fiecare,
fâneaţă fiecăruia îl dăruie,
ţine domnul pe cele de păci făcătoare…
Restul, se năruie!

Şi în alintul de mijire nouă,
ca o schimbare la faţă, de alizee,
va veni pacea Sa nesfârşire de rouă
pe orhidee.


Neprihănire între dureroase Golgote

mai 30, 2009

Flămând şi însetat în arşiţa vremii,
cu amintiri, în suflet, de răcoare,
când faptul serii tremură-n vecernii,
neprihănirea Ta mă doare.

Flămând şi însetat de curăţia
stropirii cu sfinţite untdelemnuri
mă plec în rugă: pune-Ţi Tu mantia
pe albe lemnuri.

Şi fă din ele crucea mea, s-o duc,
neprihănire între dureroase Golgote,
să urc spre Tine, Doamne, să tot urc,
să ies din umanele grote.

În largul albastrului pune-mă steag
al unei îngereşti biruinţi.
Trecător peste al neprihănirilor prag,
du-mă Tu între sfinţi.

Flămând şi însetat cum am fost până ieri,
azi mă saturi cu trup şi cu sânge.
Doamne, pâinea celei morţi şi-nvieri
în mine o frânge.

Ferice de flămânzi şi însetaţi după rouă,
de cei ce sorb din cer neprihănire.
Vor fi săturaţi la izvorul ce-şi plouă
susurul blând şi subţire.


Mai mult, din ce în ce mai mult

mai 21, 2009

Mai mult, din ce în ce mai mult

___________________________________________________________

Mă vrei mai mult, din ce în ce mai mult-
se rupe lumea ca un colţ de haină
cuprinsă-n spini ce sfâşie o taină-
eu strig în rugăciune şi ascult.

Migrează către spaţii linişti sure
cu zbor ciuntit de vânători năuci…
Dar ca-ntr-o-ntâmpinare Tu m-aduci-
un fir de grâu pe-o buză de secure.

Scrâşnind, clipita-nvinsă mă renunţă
şi piatra ei, căzută-n gol, dispare.
Ieşt-am, Doamne, mut, din calendare…
Adun din Tine, ca un pui, grăunte!

Mă vrei mai mult şi sunt mai mult, mereu-
e undeva în cer o avalanşă…
Pe chipul meu, ca pe-o imensă planşă,
Şi-a desenat iubirea Dumnezeu.

Şi de atâta steag, ascunsă-i oastea
ce trece cu învingeri peste stele,
adastă-n graiul luminării mele:
merit eu, Doamne, oare, toate astea?

Mă vrei mai mult? Mă fă cum Tu mă vrei!
În mâna Ta sunt lutul ce pulsează…
E-n cer o veşnicie şi veghează
Cuvântul Tău în adâncimea ei.

Şi tac de mine toate ca de-o apă
ce-acoperă un ochi ascuns de mare…
Ieşit-am, Doamne, mut, din calendar
şi-s orb la Tine-n taină, să mă-ncapă!


Mai bate, inimă

mai 18, 2009

________________________________________________________

Mai bate, inimă, spune-I Domnului, rar,
ca frigul ţi-a frânt aripa alba…Iată,
acum agăţată-i în vânt, ca-ntr-un par,
şi-i gata s-o-ngheţe şi pe cealaltă.

Spune-I că nu mai poţi zbura, că nu mai ştii
drumul din aer al rugăciunilor.
Că nu mai cântă ca-n copilării
lemnul merilor, perilor, prunilor…

Spune-I cât te doare frica din ceilalţi,
visele din pietrele ce le pun căpătâi,
că, pe deasupra, plopii sunt mai înalţi,
că nu poţi, dedesubt, să mai rămâi.

Şi apoi, bate rar şi ascultă atentă:
El îţi va răspunde cu tine la toate.
Fiinţa Lui te va face rostire fluentă.
Mai bate, inimă… Bate!


Gând de trist

mai 16, 2009

Cum îşi cuprinde ceru-nvelitoarea
Dorind de păsări şi de aştri lucii?
Mai sus de el, cum se ascunde marea
Ca fără forma trupului nălucii…?

Nu spun nimic şi spusa toată-i gata,
Nu ştiu nimic şi neştiut rămân.
Străpunge-n sine aerul săgeata
Cu zgomot moale ca un pom bătrân.

Se lasă tristă seara pe solstiţii,
Trec oi la pas pe veştede alei…
S-a-mpotmolit în frig nervura viţei
Şi s-a ascuns în mine umbra ei.

Aşa că tremur ca o-ncheietură
De ploaie scursă pe ferestre şui.
Mai e, din drum, o biată muşcătură,
Dar umblet nu mai am şi umbră nu-i.

Doar ceru-l văd mereu apropiere,
Mereu venire şi mereu rămas…
Măsor cuvântul cu o grea tăcere
Şi alergarea toată cu-un popas.


Fericiţi cei cu duhul mai mic decât ei

mai 15, 2009

Se pleacă în rugă stindardele ierbii,
prin oşti de mătăsuri trece Duhul, foşnit,
îşi tremură lacrimile ochii, imberbii,
în verdele cel fericit.

Tu martor Ţi-ai luat pentru gânduri un  munte
şi cerul senin pentru-a Ta predicare…
În văioage cresc spini ce visează o frunte
ca o eliberare.

Fericiţi cei cu duhul mai mic decât ei,
cei cu umbră puţină adunată sub soare,
cei ce trec miresmaţi de-nflorire de tei,
deşi lumea întreagă îi doare.

Fericită mirarea ca o haină de rege
pe smerirea-ncântării-mbrăcată…
Fericiţi cei ce moartea nu vor înţelege-
veşnicia ei- niciodată!

Fericit gândul martor cel nemincinos
despre câtă în lume îngerească zburare,
peste clipele scurse inutil şi prejos
scări de cerească urcare.

Fericit cel mărunt sub lumina înaltă,
cel silabă-n a lui Dumnezeu poezie:
El o rimă-i va pune, cu rostire invoaltă,
în a cerului împărăţie.


Fericiţi cei ce plâng

mai 14, 2009

Duc ecouri din munte stânci pe aripa lor
temelii să le-aşeze-n case de împăraţi.
Fericiţi cei ce plâng în cotloane de dor:
ei vor fi mângâiaţi.

Se cuprinde-nserarea într-un bob de nisip,
dune lungi într-o viaţă se strâng.
Fericirea nu-i doar râsul veşted pe chip:
fericiţi cei ce plâng.

A venit răsărit, a venit şi s-a dus,
ziua poartă spre noapte popoare…
Decât orice dureri care-s azi, mâine nu-s,
mângâierea-i mai mare.

Mângâierea e ruga de la căpătâi
când îţi lepezi gândirea pe-o piatră…
De visările lumii, ostenite, haihui,
mângâierea te iartă.

Doamne, încă, pe munte, pui ecou nesfârşit
fericirii ce-n tine s-a strâns…
Mângâierea pe care Tu o ai dăruit
e-nvierea din plâns.

Pe cărări tăinuite între inima Ta
şi a mea, paşi îşi poartă fiorul:
va veni, ca în nopţi, după neguri o stea-
este Mângâietorul!


Ferice de cei milostivi

mai 13, 2009

Ca gingăşia gâzei când înconjoar-o floare,
uşurel atingând-o cu briza elitrei,
e mila ce lasă adânc de-nchinare
şi lacrimi, clipitei.

Ferice de cei milostivi pretutindeni,
în drag şi în ură,
cu uşile inimilor deschise-n armindeni
fărâmitură

de plâns închegat pe cel gol şi lipsit,
ca un strai călduros,
plâns milostiv, plâns fericit,
plâns unduios.

Ca un râu care-şi umple de sălcii malul
şi-adânc le adapă,
chiar dacă ele cu ramuri valul
i-l tot înţeapă.

Ferice de cei milostivi căci vor fi
podidiţi într-o grea bucurie:
mila lor ca un înger peste ei va veni
tovărăşie

înaintea oricărei făpturi de făptură umilă
la Scaunul lui Dumnezeu înfăţişată.
Vor avea cumpănita parte de milă
adjudecată.


Eram singur…

mai 11, 2009

Eram atât de singur în odăi
Şi toţi pereţii lumii mă priveau,
Că-n lacrimi năpădeau umbrite văi
Şi malurile parcă le urau.

Eram atât de singur cum nicicând
O piatră-n orb de mare nu s-ar şti,
În colţul ei un picur ferecând
Să se ascundă, orişice-ar veni.

Eram atât de singur şi rănit
De fiecare stea, în mine-nchis,
C-atunci când ai chemat nici n-am clipit,
Prea doborât de-nsiguratul vis.

Şi ai strigat din nou şi a mijit
La răsărit un abur de chemări,
Că pentru-ntâia dată am clipit
Din inimă ca din senine zări.


Doar dragostea Ta

mai 4, 2009

De ce, Doamne bun…?

aprilie 27, 2009

Dacă n-ar fi

aprilie 24, 2009

Înviere şi-alin

aprilie 21, 2009

Mă străjuie arborii Duhului Tău,
De-atâta pădure, mă-nchin…
Sunt din rădăcină de bine şi rău
Suită în fruntea Ta spin.

Şi lacrima nu mi-e destulă să ţes
O rază măcar, să o pun
Diademă fiinţei pe care-ai ales
Din mute meleaguri s-adun.

Învăţ nemurirea privind cum mureai,
Să fiu mă deprind, când nu sunt…
În falduri de aur drapat îs şi mai
Ca oricând depărtat de pământ.

Încet ca o boare cuvânt mi s-a dat
Prin oameni cu răni să colind
Poveşti de iubire şi de vindecat
Şi lămpi de zâmbire s-aprind.

Mă străjuie arborii Duhului Tău,
De-atâta pădure, mă-nchin…
Sunt din rădăcină de bine şi rău.
Mă fă de-nviere şi-alin.


Gând de Paşti

aprilie 18, 2009


Îşi plâng în zori felinele privirii
Un orizont pierdut în neguri şi
În mâzga-ndoliat-a neiubirii…
Mai poate oare văzul lor a fi?

În primăveri cu nume de durere
Cresc flori de sânge pe romanul bici.
Un gând încrunt s-a istovit a vrere
În vinerea ce nu e de pe-aici.

Un timp moşneag de-atâta ură strânsă
S-a năpustit din hăurile lui
Să rupă cea iubire nepătrunsă
Din palmele şi coasta Domnului.

Când mângâierea stă în palma vie,
Iar dragostea în inimă de jar,
Satan ales-a crucea, să-L răpuie
Să nu mai poată să mai fie iar.

Şi-n cupa lor cu albă mirodire
Şi-au plâns mironosiţele nădejdi,
Ca lacrimi sfinte, musturi de iubire,
Din ochi ca iazuri vii, împărăteşti.

Iar când făptura-I, din a treia zi
Făcut-a-n lumea plânsă, veşnicie,
O Înviere de Isus veni
Ca peste toţi Iubirea Lui să fie.

HRISTOS A INVIAT!


Întunericul de pe Golgota

aprilie 17, 2009

(clipe din vinerea mare)

Stă ghemuită-n ierbi Golgota toată,
Nu ştie dacă poate-a mai urca
În pante line, cum urca odată,
Când cerul cu senin prelins era.

S-a-ntunecat de triste orizonturi
Orice pietroi din margine de drum.
Ca-ntr-un război stau lumile în fronturi
Şi faptul zilei a orbit, nebun.

Nu ştie floarea-n tufe parfumare,
În întuneric păsările cad
Ca mute, ale cerului hotare
În care nu mai e nici un stindard.

E pe Golgota neagră strălucire,
E colţul ierbii înghiţit de ea.
Din băierele humei plăsmuire
Fantasma unei cruci se înălţa.

Nici un cuvânt nu mai brăzda fiirea,
În noaptea-nşelătoare fug vorbiri…
Îşi dă înmărmurit pământul ştirea
Adâncilor cotloane de orbiri.

În întuneric s-a cuprins tot dealul
Şi toată lumea-n noapte a rămas.
O magmă îşi clădeşte-n voie malul
De flăcări negre-n verticalul ceas.
Un scâncet dă semnal, o pâlpâire
Şi totul năpustitu-s-a-n mormânt.
Nu-i timp de spus, nu-i vreme de vorbire
Nu-i loc de zâmbet, ori de legământ.

E Domnul ca un bob în tolba gliei,
Îşi încolţeşte veşnicia Fiu.
În dinadinsul lacrimii Mariei
De pace veşti şi veşti de Domn se ţiu.

În inversarea orei a-ncercat
Satan s-arunce naşterea în hău.
Lumina-n noaptea care-a fost odat’
Să fie noapte-n ziua celui rău.

Dar nu poate dura în veci minciuna,
Nu poate fi ucis Acel ce Sunt
Numirea Vieţii pentru totdeauna
Şi Calea şi-Adevărul pe pământ.

Din întuneric de Golgotă iese
Clintitul bold al morţii şi e rupt.
În galeria de priviri se ţese
Din nou o zi, dar alt un început.

Şi o iubire fără de măsură
Ca fără de măsura-n care-a fost
Lumina-şi revărsat-a caldă bură
Pe toate ce-s şi care au un rost.

S-a ridicat din ierbi Golgota toată,
Şi ştie că mai poate a urca
În pante line, cum urca odată,
Spre cerul cel deschis de moartea Sa.


Balada săptămânii mari

aprilie 15, 2009

(sau ieşirea din răni)

La capăt de timp şi de dor
Stau oamenii-n ranele lor.
Un prag al durerii mai este
De pus într-o plânsă poveste.

Când veacul o spune, o iotă
Din ea înălţat-a Golgotă.
Spre ea, din mistere hotare
Porni săptămâna cea mare.

Şi-n zi, ca-n pocale de vin
Satan mai turnat-a un chin.
Şi-un Miel îndura fără glas
Adâncul amarului ceas.

Un Domn răsucit sub un bici
Sorbea ura lumii de-aici,
Mai dând săptămânii o zi
În care-o putea a izbi

Cerul cu pumni şi piron,
Batjocorire de Domn…
Şi-n ziua din urmă pe-o cruce
Cioplită în grabă să-L urce.

Dar din săptămâna cea mare
Născutu-s-a an de-ndurare.
Din ura ce lumea şi-o piere
Ţâşni o iubire-nviere.
La un capăt de săptămână
Acum stau cu Domnul de mână.
El mă cerne prin urma de cui
Şi mă pune-ntre ranele Lui.

Că-n oricare rană-nviată
Se află o fiinţă iertată…
De-atunci, înviaţii, în zbor
Ies zilnic din ranele lor.