Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Continuare de aici

Ceva se întâmpla cu Galaal. Murmurase tot timpul drumului, aproape fără să se uite pe unde calcă. Avea o cu totul altă privire. Acum, însă, nu mai era timp..Erau înaintea intrării staulului. Timiditatea pusese stăpânire pe ei. Cine să intre cel dintâi? Când trecuseră prin faţa casei negustorului care-l amărâse atât de mult pe Galaal, acesta doar murmurase ceva mai tare: „pace pe pământ…”

Se invitau din ochi. Ar fi trebuit să intre întâi Simeon, era cel mai vârstnic. Dar intră Şezer. Apoi Galaal şi ceilalţi. Nu, nu era nimic tainic sau cutremurător. Un copilaş, aşa cum le spusese îngerul. Culcat în iesle, pe paie, cu vitele primprejur. Alături, mama şi tatăl. „Ştim de la îngeri…” spuse, răguşit uşor, Simeon. „Vrem doar să vedem…” Înconjurară ieslea, mişcându-se încet, ca în templu. Copilaşul gângurea. Abur uşor din nările vitelor încălzea aerul. „Am adus mielul.” rosti Simeon, ceva mai sigur pe sine, scoţând vietatea şi ţinând-o ca pentru jertfă, cu amândouă mâinile, apoi îngenunchind. Îl depuse la picioarele ieslei. Mielul, legat, doar respira. Părinţii priveau tăcuţi. „Şi noi…” spuseră Natan şi Ben Sifar, făcând la fel. Şezer se căuta prin cutele veşmintelor, dând la iveală, după un timp, un fluieraş şi o praştie. ”Ştii, de astea au nevoie păstorii cei buni…” îi spuse el lui Iosif, amintindu-şi ce-i spusese tatăl său când i le dăduse şi încercând să se scuze că, la repezeală, uitase să-şi ia mielul.

Numai Galaal era încă în picioare. Ţinea o mână pe marginea ieslei, sprijinindu-se. „Îi e rău?” se întrebă Simeon. Cealaltă mână, încă de la intrare, o ţinea în haină, în dreptul inimii, şi aproape că-i tremura de încordare. Nu-şi luase nici o desagă. ÎI picurau lacrimi în barba deasă. „Eu…”, începu să spună. Apoi căzu pe genunchi, copleşit. Scoase din sân, tremurând, mâna în care ţinea micul burduf cu vin. Îl puse lângă celelalte daruri. „Pace… pe… pământ…” îngăimă el, luptându-se să fie cât mai clar.

În iesle, copilaşul zâmbea.


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Continuare de aici

O lumină difuză crescuse între oameni şi boltă inundând totul, de la firul de iarbă la pasărea de noapte care se mai vedea zgribulită în vârful unui smochin încremenit. Undeva, în mijlocul acestei lumini, un punct orbitor exploda în irizări calde, sidefii. Se mărea mereu, de parcă se apropia. Un susur însoţea năstruşnicia. Venea de peste tot. Uimirea se împletea cu spaima.

„Doamne, Dumnezeule!” şopti Simeon, căzând cu faţa la pământ. Galaal era la locul lui, pe o piatră, aproape desfigurat. Ceilalţi doi erau acum în picioare, alături de copilul care se ridicase pe genunchi. Feţele lor erau albe ca laptele, de asemenea iarba şi hainele… Înţepeniseră şi tremurau ca de un vânt puternic din lăuntru.

Apoi se ivi un chip. Era al unui tânăr necunoscut, care plutea. Miezul orbitor al luminii aceleia ciudate făcuse loc minunatei arătări. Susurul tainic de până acum se adună în cuvinte şi tari şi molcome, totodată. Au auzit ce nu aveau cum să uite vreodată. „Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor care este Hristos, Domnul. Iată semnul după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.”

Chipul îngerului şi vorbele lui, aerul cald care înfăşura totul, sau pur şi simplu liniştea şi bucuria, izbucnite din senin şi atât de natural în sufletele păstorilor, luară locul confuziei şi fricii. Parcă erau acasă, de-acum, în mijlocul acestei tainice întâmplări. Chiar şi Galaal surâdea, cu o expresie extatică.

Curând, lumina înconjurătoare începu să se strângă în mii de chipuri asemănătoare celui dintâi. Domnea o bucurie fără margini. Un cântec ar fi fost cel mai potrivit, căci păstorii simţeau jucându-le inimile. Şi el răsună limpede şi înalt, ca un triumfal „ura!” din glasurile unei imense oştiri: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ, între oamenii plăcuţi Lui.” Culori nemaivăzute treceau de la un cântăreţ la altul, ca sunetele pe clapele unui pian. Acordurile durau parcă de-o veşnicie. Păstorii jucau acum de-a binelea. „Mare eşti, Doamne!” repeta Simeon, ca pe un refren. „Mare eşti, Doamne!”, îngânau ceilalţi.

Tainica lumină se pierdea încetişor spre cer. Se dezgolea bolta nopţii cea dintotdeauna. Ecouri încă răzbăteau, făcând iarba să zvâcnească uşor. Rămăsese însă în inimile păstorilor, ca un halou, chipul ceresc. Se priveau unul pe altul ca şi cum nu s-ar fi văzut niciodată, fericiţi, răsuflând greu. „Haidem!” zise Simeon într-un târziu.

Urmarea aici


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Apusul clipea peste Betleem ca o ceaţă subţire. Răzbăteau până în câmp câteva zgomote înfundate: nu puteai şti dacă erau răgete de măgar sau porţi trântite, cu zăvoarele neunse, trase pentru noapte. Cine a fost aproape de oraş când ziua era către seară, s-a grăbit să ajungă, iar cei care mai aveau ceva drum şi-au pus căpătâi desagii, la adăpostul câte unei stânci. Vremuri tulburi. În prag de iarnă, romanii voiau să-i ştie pe toţi, pe degete. Cu ogradă natală, cu tot… Plouase puţin, acum era senin, iar cerul fremăta uşor, ca nişte felii de mahramă întunecată prinsă-n cuie de borangic auriu. Peste lună, un norişor încă nu-şi sfârşise joaca. Se clinteau conuri de umbră de colo-colo, după cum bătea flacăra de la foc. Vreascurile trosneau iute, zvârlind scântei care mureau numaidecât în iarba rece şi umedă.

Aici, în coaste, era stâna. Oile dormeau unele-ntr-altele, suflând aburit în cefele mieilor. Păstorii, mai la o parte, vegheau. Subviectul discuţiei fusese politica… De ce Irod şi romanii „puseseră de numărare”, cum spusese Simeon, tocmai acum, de ce le îngăduise Dumnezeu să pună lumea pe drumuri, parcă nu aveau oamenii destul de îndurat şi aşa…Numai Galaal nu vorbise şi se vedea clar că nici nu va vorbi. Ceilalţi îi aruncau din când în când câte o privire şi compătimitoare şi acuzatoare, încercând să pară că nu-i interesează. „Noi am fost întotdeauna liberi”, păreau să zică. „Galaal şi-a făcut-o cu mâna lui.” Şezer, prea mic să priceapă, îl întrebase de dimineaţă pe Simeon: „Tată, de ce este nenea Galaal aşa de supărat şi bea mereu din vinul ăla acru? N-a scos nici o vorbă de când a venit. Este a treia zi aici, şi abia dacă a spus bună ziua…” „E necăjit”, i-a răspuns tatăl. „Du-te după oaia aia!” Asta a fost tot.
Dar cu Ben Sifar şi cu Natan, Simeon vorbise mai mult. Hotărâseră împreună să-i dea lui Galaal câteva oi din turma lor, ca să poată ieşi din simbria amărâtă a negustorului grec unde lucrase.

Acum fierbea încă de mânie şi indignare, dar o să-i treacă. Toate trec… Nu se mai auzea nimic, nici un zgomot. Încremenise totul. Se uitară unul la celălalt. Până şi Galaal dădu semne c-ar înţelege. Vru să scoată iar burduful, dar renunţă, pironindu-şi privirea în foc. Erau încordaţi, iar câinii se făcuseră mici de tot. Nu se mişcau nici ei, nu lătrau, doar căutau cu priviri parcă înspăimântate către stăpâni. „Nu-i nimic”, încercă să pronunţe cu glas ezitant unul dintre păstori, şi un „da” la fel de nedumerit se făcu auzit după un timp. „E focul…” spuse Simeon.  Priviră într-acolo. Flăcările se înteţiseră ca de la sine, dintr-o dată, revărsând umbre vii pe faţa lui Galaal, acum mai degrabă mirată.

„Ce se petrece?” mai apucă să întrebe Simeon, văzându-şi fiul în capul oaselor, privind spre cer.

Urmarea aici


Vă propun să îmi propuneţi să fiu reales!

august 5, 2008

„Vă propun să îmi propuneţi să fiu reales!” Aşa şi-a început domnul păstor vorbirea. Vă puteţi imagina aşa ceva? Şi mai ales, aşa ceva venind din partea unui creştin?! Mi-e teamă să mă gândesc la bieţii realegători. Ori au zăbale serioase şi frâie pe măsură, cântărind greu în roni, ori nu ştiu ce e libertatea gândirii şi a exprimării.

Dar nu e treaba mea… Le am şi eu pe-ale mele. „Hai să lăsăm…” i-am spus prietenului meu, jenat de ceea ce-mi povestea. Dar oare, Dumnezeu lasă…?


Locul larg dintre piscină şi Dumnezeu

februarie 1, 2008

Am dat peste un articol scris acum câţiva ani pentru o revistă. L-am luat, l-am periat puţin, şi vi-l arăt.

„M-a scos Dumnezeu la loc larg”, îmi spunea un păstor cu mai mulţi ani în urmă, după chestia aia de-i spunem revoluţie.

Of, că multe a mai adus revoluţia aia! Ea e vinovată. A adus multe şi pe mulţi. Americani, mai ales. Cu buzunarele şi cu inimile pline. Era necesar să stea undeva, totuşi… Americanul… Musafirul… Casa păstorului era prea mică.

E rău să-ţi faci oaspeţii să se simtă ca acasă?

Spinoasă problemă! Dacă eu nu m-am lipit niciodată de bani, nu înseamnă ca alţii n-au voie. Că sună a dispreţ faţă de iubiţii noştri enoriaşi autohtoni, aş fi răuvoitor daca aş spune.

Şi David Îl lăuda pe Domnul: „Te laud, Doamne, că mi-ai scos inima la larg.” Iar inima lui avea patru camere. În câte camere trebuie să stea inima unui păstor? Anatomică chestie!

Ce, noi n-avem copii? N-au şi ei inimi? Oaspeţii, când vin, îşi lasă inimile la vamă? Păi adunaţi câte camere se fac! Unde să intre atâtea inimi?

Numai că lui David Dumnezeu i-a scos inima la locul larg care e dragostea Lui. Ce mănâncă molia e treaba moliei.

Şi nu numai atât: domnii directori de biserici predică despre foloasele smereniei şi despre locul inimii fiecăruia, care e lângă propria comoară. Iar ceilalţi ascultă şi învaţă. Învaţă că binecuvantarea înseamnă să ai vilă, maţini, bani, glorie, că o lucrare creştina veritabilă şi mai ales verificabilă, numai cu aşa ceva se face şi eventual pentru aşa ceva…

De parcă nu Dumnezeu e superintendentul, când e vorba de inimi şi de camerele lor.

„Ce usor de manipulat sunt americanii ăştia!” îmi spunea atunci cineva. Ei sunt de vină! (Adică numai ei au inimi?)

Să ne spuna ei, aşadar, cum se umple locul larg dintre piscină şi Dumnezeu!


O veste dureroasă

iulie 6, 2007

O veste dureroasă, azi… Marius şi Cristi vor să se retragă! Nu cunosc amănunte, dar bănuiesc motivele. De fapt nu pot fi diferite în esenţă de acelea care m-au scos pe mine din slujba de ziarist, acum 13 ani… Am fost însă mult mai puţin înţelept, sau… aşa a vrut Domnul. Eu am continuat să lupt până dincolo de limitele mele. N-am ştiut, sau nu am vrut să mă opresc. De fapt am făcut o înţelegere cu Domnul. „Doamne,” m-am rugat, „dacă e voia Ta să ies din lucrarea asta, scoate-mă cu mâna lui, căci m-ai adus cu mâna lui…”

Când m-a ameninţat cu desfacerea contractului de muncă pentru că ceream voie sa-mi îngrijesc sănătatea – boala începuse a se accentua, era de Paşte, în 1994 – nu a fost de acord să-mi dea câteva zile de concediu. Atunci am înţeles… Mai mult, mă chema la muncă în zilele de sărbătoare. Era răspunsul aşteptat. M-am dus la doctor şi am fost trimis urgent la spital la Bucureşti. Din acel moment nu am mai călcat în redacţie şi am fost pensionat de boală.
N-am iubit niciodată dictatura, snobismul agresiv, n-am înţeles niciodată nevoia de a controla totul, până la anularea personalităţii celorlalţi. Aşa că îi înţeleg pe Marius şi pe Cristi.
(Marius şi Cristi sunt doi tineri păstori.)