Ce e mai real, stânca de sub picioare, sau răutatea din mintea altora?

Mi-a plăcut o povestioară plină de tâlc, primită recent pe email:

„Un călător apropiindu-se de o mare cetate întrebă pe un bătrân care era aşezat la marginea drumului: „Cum sunt oamenii din cetatea aceasta?” „Dar cum erau în cetatea din care provii?” întrebă bătrânul. „Oamenii de acolo erau oribili!” răspunse călătorul. „Erau răi, nedemni de încredere, detestabili în toate privinţele.” „Ah, răspunse bătrânul, şi pe oamenii din cetatea din faţă o să-i găseşti la fel.”

Abia se îndepărtă primul călător de bătrân când un altul se apropie ca să întrebe despre oamenii din cetatea din faţă. Din nou întrebă bătrânul despre oamenii din cetatea din care provenea călătorul. „Ei erau oameni buni: cinstiţi, harnici şi extrem de generoşi” spuse al doilea călător. „Mi-a părut rău că trebuie să plec.” Bătrânul răspunse: „Exact aşa vei descoperi că sunt şi oamenii de aici!”

Cineva îmi spunea că toată viaţa i-a fost o luptă cu răutatea oamenilor… Că a trebuit să trăiască permanent într-o dureroasă defensivă, pentru a supravieţui… Cum va înţelege şi mai ales cum va primi un astfel de om frumoasa promisiune divină din Psalmul 37:5 – „Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra…”?

Eram acuzat că dau bir cu fugiţii de la realitate. Dar ce e mai real, stânca de sub picioare, sau răutatea din mintea altora?