Te laud, Părinte

Te laud, Părinte, nu am a lăuda
În lumea aceasta oricum, altceva…
Florile-n câmpuri, sau peştii în apă,
Visele-n oameni cad şi se-ngroapă.
 
Zorii cei galeşi, o seară-i mănâncă,
Noaptea sub stele e mereu mai adâncă.
Flamuri de oşti înşirate vâlvoi
Nu despre glorie-mi spun, ci război.
 
Căci spaima luminii rămân ochii cei orbi,
Cum negrul răsuce croncănitul în corbi.
Şi ploaia când vine, în loc să le spele,
Mai rău le înfige, păcatele mele.
 
Numai plânsul adânc de un greu cimitir
Răsfirat în adâncuri ca ecou de clavir,
Duhul Tău când îl cântă cu tremolul Lui nou,
Numai plânsul mă ia din umanul cavou.
 
Numai fuga de-amara fulgerare de lut
Murdărită de ziua care-n noapte-a-nceput,
Numai palma străpunsă de o umbră din cui,
Sau coroana de spini pusă pe fruntea Lui,
 
Doar atâta, Părinte, eu mă pot lăuda…
Doar o goană de vânt şi nimic altceva.
Ce mai pot e o rugă, o plecare din tot,
Şi-un soldat de lăudare spre al cerului cort.

Publicitate