Legea pe şoseaua veşniciei

Mă gândesc că avem un legământ căruia i-am subscris cu toată fiinţa noastră mai mult sau mai puţin literară (sau literală). În termeni juridici, am semnat un act care a fost emis în baza unei Legi divine. De obicei, vorbim despre litera şi spiritul unei legi. De ce n-am încerca să abordam tot aşa şi „Constituţia” Împărăţiei lui Dumnezeu, Scriptura? Fiindcă dorim să fim cetăţeni ai acestei Împărăţii, nu? Cu tot cu lucrările noastre…
Scripturile sunt Legea lui Dumnezeu, dincolo de orice îndoială. Cât inerent şi cât transcendent cuprind ele? Cât e principiu şi cât e aplicaţie la concret? Spiritul unei legi este dat de principiile care o inspiră şi o animă, iar litera determină fiecare sferă de acţiune într-un concret care, şi el, este descris în Lege.
Consider că noi toţi acceptăm şi ne-am angajat să respectăm Legea. Chiar s-o iubim… Atunci unde-i buba?
Eu nu am condus şi nu voi conduce probabil niciodată o maşină. Nici n-ar încerca vreodată cineva responsabil să mă pună să conduc, dacă vrea să respecte legea. A încerca să ies pe şosea la volanul vreunei maşini, ar fi moarte curată pentru mine şi pentru alţii şi aş încălca flagrant legea şoselelor. Motive independente de voinţa mea nu-mi îngăduie. Dar (încă mai) străbat lumea ca pieton. Legea are în litera ei prevederi speciale care mi se adresează mie, cu raportare la un concret imediat care e şoseaua. Nu acelaşi lucru se poate spune despre alţii care conduc. Ei beneficiază de o altă poziţie, mult mai periculoasă, datorită puterii pe care o posedă şi o „vehiculează”, putere care presupune prevederi legale deosebite şi un cod adaptat. În spiritul ei, legea este aceeaşi pentru toţi, litera ei este însă un instrument individualizat care presupune posibilităţi de interpretare şi de raportare personală conforme cu „puterea” fiecăruia. De aceea avem nevoie să ne raportăm în permanenţă la spiritul legii. El este avut în vedere de legiuitor încă înainte de a concepe litera acestei legi, şi este conţinut.

Scriptura vorbeşte despre un „legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viaţă.” (2 Corinteni 3:6). Da, este cu trimitere la eficienţa celor două legăminte. Apare însă un principiu: raportarea la litera Legii lui Dumnezeu se dovedeşte ineficientă datorită unei lipse omeneşti congenitale. Ne-am născut orbi, iar legea, oricum ar fi ea, nu ne este de folos decât ca să confirme handicapul nostru şi să ne excludă din trafic. A încerca să respectăm legea în toată slova ei, ar însemna să ne suim la volanul unei maşini şi să intrăm în cavalcada circulaţiei de pe autostradă, ceea ce ne-ar asigura moartea.
Dacă însă ne raportăm la spiritul care a născut legea, vom accepta să ne transporte cineva cu vederea întreagă. Dar „Toţi oamenii au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu!” Prezenţa în lege a prevederilor specifice circulaţiei automobilelor ne spune că există totuşi cineva cu vederea întreagă.
Noi, oamenii nevindecaţi şi neregeneraţi nu putem fi aceia. Înseamnă că e Însuşi Legiuitorul. Spiritul legii e acelaşi şi e singurul factor comun al celor două legăminte, dacă îl excludem pe om ca beneficiar. El, odată ajuns la volan, poate da viaţă bolidului din garajul fiinţei mele, eliminând şi încălcarea legii, şi riscul accidentelor mortale.
Iată pentru ce fel de înţelegere „literară” pledez eu. Scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu pe limba noastră. Cuvântul lui
Dumnezeu e „viu şi lucrător, ca o sabie cu două tăişuri”. Un tăiş e litera, iar al doilea e spiritul. Laolaltă, ele pătrund şi lucrează în om.
Până la urmă, literalul este susceptibil de interpretări şi adaptări personale mai mult sau mai puţin subiective, fiind instrumentul omenesc de redactare a Legii Împărăţiei. Aşa cum unii merg pe jos, iar alţii conduc biciclete, atelaje, autoturisme mai puternice, sau mai încete, aşa poate diferi perspectiva asupra literei Scripturii. Dar nu va schimba litera în sine, şi cu atât mai puţin spiritul Legii, literarul ei. Dimpotrivă, se vor plia literei cu atât mai mult cu cât vor conveni spiritului ei, principiilor ei transcendente.
Aşa că pericolele de a-L înţelege greşit pe Legiuitor, de a tălmăci aiurea Legea şi de o aplica neadecvat, mai mult, de a încerca să-L supunem pe El vederii noastre marcate de handicap, sunt înlăturate când ne animă Spiritul care animă Legea..

Aplicând la discuţia noastră, eu cred că litera ne-a fost dată ca să ne înlesnească accederea pe şoseaua veşniciei. E adevărat că fiecare maşină are limita de viteză şi gabaritul, etc proprii, de a înainta. Dar la volan trebuie să fie Duhul. Litera, chiar asta ne cere: să-L lăsăm pe El să conducă. Şi ca să înţelegem bine asta, a fost tradusă pe omeneşte.
Spiritul însă este reflectarea principiilor divine. Este transcenderea literei. Este „literarul”. Este viaţa veşnică a literei. Slăvit să fie Numele lui!

Publicitate