Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Continuare de aici

O lumină difuză crescuse între oameni şi boltă inundând totul, de la firul de iarbă la pasărea de noapte care se mai vedea zgribulită în vârful unui smochin încremenit. Undeva, în mijlocul acestei lumini, un punct orbitor exploda în irizări calde, sidefii. Se mărea mereu, de parcă se apropia. Un susur însoţea năstruşnicia. Venea de peste tot. Uimirea se împletea cu spaima.

„Doamne, Dumnezeule!” şopti Simeon, căzând cu faţa la pământ. Galaal era la locul lui, pe o piatră, aproape desfigurat. Ceilalţi doi erau acum în picioare, alături de copilul care se ridicase pe genunchi. Feţele lor erau albe ca laptele, de asemenea iarba şi hainele… Înţepeniseră şi tremurau ca de un vânt puternic din lăuntru.

Apoi se ivi un chip. Era al unui tânăr necunoscut, care plutea. Miezul orbitor al luminii aceleia ciudate făcuse loc minunatei arătări. Susurul tainic de până acum se adună în cuvinte şi tari şi molcome, totodată. Au auzit ce nu aveau cum să uite vreodată. „Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor care este Hristos, Domnul. Iată semnul după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.”

Chipul îngerului şi vorbele lui, aerul cald care înfăşura totul, sau pur şi simplu liniştea şi bucuria, izbucnite din senin şi atât de natural în sufletele păstorilor, luară locul confuziei şi fricii. Parcă erau acasă, de-acum, în mijlocul acestei tainice întâmplări. Chiar şi Galaal surâdea, cu o expresie extatică.

Curând, lumina înconjurătoare începu să se strângă în mii de chipuri asemănătoare celui dintâi. Domnea o bucurie fără margini. Un cântec ar fi fost cel mai potrivit, căci păstorii simţeau jucându-le inimile. Şi el răsună limpede şi înalt, ca un triumfal „ura!” din glasurile unei imense oştiri: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ, între oamenii plăcuţi Lui.” Culori nemaivăzute treceau de la un cântăreţ la altul, ca sunetele pe clapele unui pian. Acordurile durau parcă de-o veşnicie. Păstorii jucau acum de-a binelea. „Mare eşti, Doamne!” repeta Simeon, ca pe un refren. „Mare eşti, Doamne!”, îngânau ceilalţi.

Tainica lumină se pierdea încetişor spre cer. Se dezgolea bolta nopţii cea dintotdeauna. Ecouri încă răzbăteau, făcând iarba să zvâcnească uşor. Rămăsese însă în inimile păstorilor, ca un halou, chipul ceresc. Se priveau unul pe altul ca şi cum nu s-ar fi văzut niciodată, fericiţi, răsuflând greu. „Haidem!” zise Simeon într-un târziu.

Urmarea aici


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Apusul clipea peste Betleem ca o ceaţă subţire. Răzbăteau până în câmp câteva zgomote înfundate: nu puteai şti dacă erau răgete de măgar sau porţi trântite, cu zăvoarele neunse, trase pentru noapte. Cine a fost aproape de oraş când ziua era către seară, s-a grăbit să ajungă, iar cei care mai aveau ceva drum şi-au pus căpătâi desagii, la adăpostul câte unei stânci. Vremuri tulburi. În prag de iarnă, romanii voiau să-i ştie pe toţi, pe degete. Cu ogradă natală, cu tot… Plouase puţin, acum era senin, iar cerul fremăta uşor, ca nişte felii de mahramă întunecată prinsă-n cuie de borangic auriu. Peste lună, un norişor încă nu-şi sfârşise joaca. Se clinteau conuri de umbră de colo-colo, după cum bătea flacăra de la foc. Vreascurile trosneau iute, zvârlind scântei care mureau numaidecât în iarba rece şi umedă.

Aici, în coaste, era stâna. Oile dormeau unele-ntr-altele, suflând aburit în cefele mieilor. Păstorii, mai la o parte, vegheau. Subviectul discuţiei fusese politica… De ce Irod şi romanii „puseseră de numărare”, cum spusese Simeon, tocmai acum, de ce le îngăduise Dumnezeu să pună lumea pe drumuri, parcă nu aveau oamenii destul de îndurat şi aşa…Numai Galaal nu vorbise şi se vedea clar că nici nu va vorbi. Ceilalţi îi aruncau din când în când câte o privire şi compătimitoare şi acuzatoare, încercând să pară că nu-i interesează. „Noi am fost întotdeauna liberi”, păreau să zică. „Galaal şi-a făcut-o cu mâna lui.” Şezer, prea mic să priceapă, îl întrebase de dimineaţă pe Simeon: „Tată, de ce este nenea Galaal aşa de supărat şi bea mereu din vinul ăla acru? N-a scos nici o vorbă de când a venit. Este a treia zi aici, şi abia dacă a spus bună ziua…” „E necăjit”, i-a răspuns tatăl. „Du-te după oaia aia!” Asta a fost tot.
Dar cu Ben Sifar şi cu Natan, Simeon vorbise mai mult. Hotărâseră împreună să-i dea lui Galaal câteva oi din turma lor, ca să poată ieşi din simbria amărâtă a negustorului grec unde lucrase.

Acum fierbea încă de mânie şi indignare, dar o să-i treacă. Toate trec… Nu se mai auzea nimic, nici un zgomot. Încremenise totul. Se uitară unul la celălalt. Până şi Galaal dădu semne c-ar înţelege. Vru să scoată iar burduful, dar renunţă, pironindu-şi privirea în foc. Erau încordaţi, iar câinii se făcuseră mici de tot. Nu se mişcau nici ei, nu lătrau, doar căutau cu priviri parcă înspăimântate către stăpâni. „Nu-i nimic”, încercă să pronunţe cu glas ezitant unul dintre păstori, şi un „da” la fel de nedumerit se făcu auzit după un timp. „E focul…” spuse Simeon.  Priviră într-acolo. Flăcările se înteţiseră ca de la sine, dintr-o dată, revărsând umbre vii pe faţa lui Galaal, acum mai degrabă mirată.

„Ce se petrece?” mai apucă să întrebe Simeon, văzându-şi fiul în capul oaselor, privind spre cer.

Urmarea aici


Spaţiu de Crăciun

decembrie 13, 2008

De vânt scornite clopote şuvoi
Cu îngeri veseli casa o încarcă.
Străine gheţuri inima mi-o-ncearcă
Dar nu sunt drumuri către înapoi.

Din frângeri timpul scâncete păstra
Medaliind în plopi înverşunarea
De-a se numi înalt cu deşertarea
De clipă şi de inima din ea.

Numa-n coclauri ca de vremi de nea,
Numa-n utrenii de ecou clintit
Îşi pleacă zarea cântec clocotit
La focul sacru dintr-o sacră stea.

Aşa e-n spaţiul naşterii mereu
Când Cel care Se naşte e Mesia:
Îngână universul poezia
Pe care-a scris-o Însuşi Dumnezeu!


Crăciunul – îl ai sau îl eşti?

decembrie 10, 2008

Nu e greu să avem câte ceva. În general, cam aici se cantonează existenţa omului. Să aibă avere, bani, să aibă glorie, să aibă, să aibă, să aibă… Îl vezi strângând toată viaţa şi îngrăşându-şi urmaşii, care urmaşi tot cum au venit pleca-vor.

E mare deosebire între a avea şi a fi. Una este să ai copii şi cu totul altceva e să fii copil. Aşa e şi cu Crăciunul: una este să ai o sărbătoare căreia să-i spui Crăciun şi alta, să fii sărbătoarea Crăciunului. Vorbim despre ieslea în care S-a născut Isus şi despre nevoia de a Se naşte în inimile noastre. Dar pot aceste inimi să fie iesle?

Sau doar avem o zi de iarnă în care îngrămădim paiele mucede ale unei bucurii ieftine, egală cu locul rămas liber după un „post” cât o cură de slăbire, ca să ne putem lăuda apoi că „am avut un Crăciun anul ăsta…!” Asta dacă ne revenim din beţie şi îmbuibări.

Ca să fii sărbătoarea Crăciunului, trebuie să uiţi să o ai. Trebuie să te trăiască deplin şi curat, cum trăieşte raza de lumină reflectată de globul albastru de pe un ram al pomului de Crăciun. Trbuie să poţi vedea ce vedeau păstorii din câmp, să poţi cânta ce cântau îngerii din ceruri. Atunci se va fi adevărata „pace pe pământ”!


Vreo două cadouri (1)

decembrie 26, 2007

E luna cadourilor, nu? Înainte să se termine vreau să fac şi eu vreo două cadouri. Primii sunteţi voi, cei care mă vizitaţi. Celălalt, de data asta e Eliza. Eliza e nepoţica mea, fata fratelui meu. Pe primul dintre albumele ei, apărut acum câţiva ani, era o frumoasă piesă compusă şi cântată de ea pe versurile acestei poezii pe care am mai pus-o aici. Vreau să-i fac surpriza asta: am aranjat piesa într-un filmuleţ… Sper să-i placă. Şi vouă…

Aceste sunt locurile
unde vin îngerii

Acestea sunt locurile unde vin oamenii,
iar oamenii sunt locurile unde vin îngerii.
Nu toţi oamenii, numai cei
cu lacrima închinată
şi cu zâmbetul îngenuncheat.
Sub viţă şi sub smochin, în pacea umbrei,
cu lacrima închinată
şi cu zâmbetul îngenuncheat.

Iată, vin zile când soma culorii va birui
neculoarea lipsei de îngeri, nevrednicia.
Şi anume, locurile fără de păşune şi tei
înfloriţi în clipocitul ploii de vară.
Şi anume, urmele somnului pe un lăstun irosit,
căutător de pârtii în aerul moale.

Da, vă spun cu negreş despre mine, acesta,
ca despre un loc unde obişnuiau să vină îngerii.
Ridicam aerul până la înălţimea de la care
nu se mai putea cădea decât spre cer
şi cântam, cântam îndurarea Domnului în fiecare zi,
ceva ce se vedea cu ochiul liber al judecăţii…

Poate nu credeţi şi poate vă miraţi…
Aveţi grijă de un aluat care poate da în foc:
aşa e pământul pe care sunt locurile
unde vin oamenii, iar unii oameni
sunt locurile unde vin îngerii…

Aveţi grijă de locurile unde vin îngerii!
Ce căutaţi pe crestele munţilor fricii
sau în văile nedumeririi?


Locurile unde vin îngerii

decembrie 15, 2007

clas1.jpg 

Re: [cuvintelaschimb] curajul vine încercând… 

Mesaj postat pe ClaS la data de 21 aprilie 2001

Dragă A, fii binevenit şi îţi mulţumesc pentru cuvintele frumoase. În ce mă priveşte, nu consider că le merit, dar dacă astea sunt uzanţele, mă conformez.

După credinţa mea, şi tehnologia că şi celelalte „instrumente” folosite de oameni sunt doar mijloace de a face bine sau rău, de a le pune la dispoziţia lui Dumnezeu sau a celui rău…

Prima ta poezie este excelentă, îmi place mai mult decât unele poezii de-ale mele. Are mai multă profunzime şi frumuseţe decât un porumbel din cealaltă, care nu e rea, dar poate fi discutată…

În replică pun o poezie de-a mea recentă despre îngerii din lume şi locurile unde vin ei.
  
  Aceste sunt locurile
  unde vin îngerii

  
  Acestea sunt locurile unde vin oamenii,
  iar oamenii sunt locurile unde vin îngerii.
  Nu toţi oamenii, numai cei cu lacrima închinată,
  şi cu zâmbetul îngenuncheat.
  Sub viţă şi sub smochin, în pacea umbrei,
  cu lacrima închinată şi cu zâmbetul îngenuncheat.
  
  Iată, vin zile când soma culorii va birui
  neculoarea lipsei de îngeri, nevrednicia.
  Şi anume, locurile fără de păşune şi tei
  înfloriţi în clipocitul ploii de vară.
  Şi anume, urmele somnului pe un lastun irosit,
  căutător de pârtii în aerul moale.
  
  Da, vă spun cu negreş despre mine, acesta,
  ca despre un loc unde obişnuiau să vină îngerii.
  Ridicam aerul până la înălţimea de la care
  nu se mai putea cădea decât spre cer
  şi cântam, cântam îndurarea Domnului în fiecare zi,
  ceva ce se vedea cu ochiul liber al judecăţii.
  
  Poate nu credeţi şi poate că vă miraţi. Aveţi grijă
  de aluatul care poate da în foc! Aşa e pământul pe care
  sunt locurile unde vin oamenii… Iar unii oameni
  sunt locurile unde vin îngerii. Aveţi grijă
  de locurile unde vin îngerii! Ce căutaţi pe crestele
  munţilor fricii, său în văile nedumeririi?
  
  Bineînţeles, va rog pe toţi să tăiaţi la sânge în textul ăsta, am şi eu nevoie de aşa ceva.
  
  Sunteţi acolo în Oradea un nucleu literar creştin de dorit pentru ţara asta.
  Manifestaţi-vă!
  Eu vă mulţumesc.
  
  Cu toată inima,
  Ionatan


Impresii poetice

octombrie 31, 2007

Am văzut recent un film cu un înger. În fine, doar fragmente… Suficient cât să-mi aduc aminte astă seară, în timpul vizitei unui prieten. Dacă îngerii ar avea nostalgii… m-am gândit. După ce a plecat prietenul am scris poezia asta:

 ***
dacă îngerii ar avea nostalgii
ferestrele noastre ar fi mereu aburite
de suflarile lor calde şi de ochii lor vii
şi uneori am fi inexplicabil de veseli sau trişti

paşii noştri nu s-ar mai împltetici
ca nişte plase de pescuit în adânc
şi nimeni nu ar şti pe ce cărări răsare primăvara
dacă îngerii ar avea nostalgii am şti unul de altul
cum ştiu solzii aripii de fluture culorile unei flori