Firul veşniciei nu se rupe niciodată

Astăzi merg iar la spital. Mă internez (a câta oară?) pentru analize şi tratament. Ce iluzie! Că asta ar fi o salvare. Că am mai păcălit moartea o dată. Că-mi lugesc ce? Când am asigurată veşnicia, la ce să-mi folosească zile multe? Hepatita mea e aproape ciroză. Am primit aprobarea pentru tratamentul cu interferon, dar cine ştie când îmi va veni rândul… Poate mă vindec de hepatită, dacă n-oi muri până când mi-o veni rândul să fac tratamentul.
Dacă supravieţuiesc mă pândesc alte probleme. Şi dacă nu m-ar pândi, firul tot se va rupe. Fiindcă pândeşte. Condiţia mea de om pândeşte şi se împlineşte. Împlinirea ei e distrugerea ei. Apoi voi fi ca îngerii în ceruri. Nu e minunat?

Când eram mic, mă jucam cu soldăţei de plumb. Acum pot să mă joc cu soldaţi virtuali, pe calculator. Ceva e altfel. Lumea e altfel. Nu e alta, dar e altfel. Şi când voi fi ca îngerii, la fel. Lumea mea va fi altfel. Îl voi slăvi pe Domnul ca şi acum, dar altfel… Nu ştiu ce poezii voi scrie atunci, dar ştiu că voi scrie. Poate că tot sufletul meu fericit nu va fi altceva decât o poezie ce nu se va mai termina vreodată, plin de minunăţia metaforelor Stăpânului…

Spitalul ăla unde merg e plin de metaforele altcuiva. Ale cuiva care se lăfăie nesătul în durere, mizerie şi moarte. De aia nu pot sta acolo mai mult decât mi se cere. Întotdeauna plec după tratament. După amiaza şi noaptea vin acasă. Aici sunt protejat. Aici mă întâlnesc cu voi. Aici, parcă firul nu se rupe niciodată. Chiar aşa. Firul veşniciei nu se rupe niciodată.