Pieirea dragostei

Flori stropite cu alean parcă sunt cocori,
Când cu dragostea-nţeleg soarele în zori,
Când durerea este leac pentru hoinăreli
În pustia unei lumi unde-ades te-nşeli.

Trec priviri şi trec la pas peste om şi drum
Să-l cuprindă, se întrec frunzele duium.
Dintr-o toamnă parcă-l ia şi îl toarnă dus
În potire de uitări şi culori ce nu-s.

Mai adânc decât orice, prinse-n răsuflări,
Trupurile li se duc, parcă-s lunecări
De umbrite şiroiri peste-o viaţă ce
Nu se poate sfărâma, că iubire e.

Şi aşa înveşnicit omul s-a acuns
În frunzare de-nserări şi de nepătruns.
Frânge-se-nvelişul lui, dar va-nfăţişa
Doar iubirea ce-a rămas, Domnului, cândva.

A zburat spre alţii şi aripi i-au crescut
Chiar de fost-au fluturări şi zvâcniri de lut?
A-nţeles că pe pământ nu va risipi
Din iubire chiar nimic, dacă va iubi?

Publicitate