Căpcăunul

Ieri dimineaţă, pe cearşaf, am aflat, la trezire, urme de Căpcăun. Simţisem peste noapte o apăsare ca de munte aici, în piept, şi, fireşte, eram curios să ştiu cine mi-a călcat în picioare somnul. Era plin locul de frunze şi de crengi, perna îşi scuturase din fulgi si, pănă şi mie, părul îmi era răvăşit. Aerul era cald încă, semn că dihania trecuse prin mine cu gura larg deschisă, cu o răsuflare de foc încins.
Aşa că m-am holbat de să-mi iasă privirile nu alta, de ajunsesem să văd numai ochi de jur împrejur.
Şi se făcea că aud muntele plangând şi suspinând din toate stâncile şi că visul mi se întunecase de tot şi că duhul mi se zbătea la picioare, când, din durerea unei lacrimi uriaşe din care băuseră toţi ai mei, din neam în neam, se năştea un balaur cu măruntaie gata uscate şi bine afumate. Limba i se despicase pe la ceasul al cincilea de zeci de ori şi urla îngrozitor de sâsâit.
„Ăsta pe dinafară e câine şi pe dinăuntru e şarpe”, m-am socotit.
Şi mereu se prefăcea: ba că e din pământ, din chiar întreg globul pământesc, ba că e pur-sânge, din sângele vitelor pentru jertfa de seară şi al martirilor, mai ales, ba că e numai praf şi pulbere, ba că e foc şi pucioasă şi fum, de parcă ar arde istoria din temelii. Cuvintele mi s-au zdrobit între măsele, ca fracturate, de credeam că nu mi se vor mai ridica în capul oaselor niciodată. În cerul gurii am simţit un gust amar, de la Fiară.
„Ai să pieri în Adâncul de la mine din piept” îmi ziceam şi, din loc în loc, gura mi se făcea de aur. Iar el pierea.

Publicitate