Ca şi la alinierea planetelor

iulie 14, 2009

***
ca şi la alinierea planetelor
gândurile noastre se învinovăţesc
sau se dezvinovăţesc între ele
Dumnezeu face semn cu eclipsa că e aici
între şipotirea din iarbă şi boturile căprioarelor însetate
El e mereu între noi şi iubirile noastre
ca un mărgean între ostrov şi ocean
El e frumuseţea iubirilor noastre
şi bea sana cu noi şi mănâncă covrigi
exact ca la alinierea planetelor
atunci când Îl strigi
El explodează în inima ta un surâs
de se tot bucură via din vale până-n cules


Dacă n-ar fi pajişte pe pământ

iulie 11, 2009

***

dacă n-ar fi pajişte pe pământ
aripile fântânilor n-ar mai visa stânjenei
nici movul nu s-ar mai odihni deasupra petalelor lor
întrebând pe fiecare călător despre câmpii

iar dacă vii
o pajişte va înghiţi singurătatea însetării
tu cu fântâna ta în care ploile lui Dumnezeu năvălesc
stropind în jur libertatea bună-dimineţii
de a saluta pe fiecare cu sine
pe fiecare cu inima lui


Când erai bătea o singurătate

iulie 6, 2009

***
când erai
bătea o singurătate din către primejdii
cum bat uneori ploile în uluce
de ţi se face răsuflarea fald
în lungul furtunii şi nu mai poţi
răsuci vela în direcţia soarelui-sus

cheamă-l pe El pe Domnul Oştirilor
când se dădea aurul în lucru El venea
cu un cuptor strângea zgura oasele rămâneau
şi băga în ele duh

valea însămânţa aerul cu oştiri
de aici n-oi pleca să facem colibe
să facem colibri spuneau razele
aici o vioară a incendiat un concert
şi oasele după obiceiul lui Dumnezeu
înviau


Omul cu semn de-ntrebare – varianta 2

iunie 29, 2009

Pe străzi, cât mai sunt oarecare,
sunt omul cu semn de-ntrebare.
Mersul încet, inima ţinută de mână,
nedumeriri în alţii le adună.

Ce-i drept, nici mie nu-mi e prea clar
dacă sunt sau nu, emisar;
dar că rostirea-mi e ceea ce El făcu să fiu,
asta o ştiu!

Nu-i aşa că vi se pare unora ciudat
să umblu pe străzi dezlegat?
Oh, libertatea e mult mai mult decât
a avea – şi atât!

Libertatea este să fii – şi eu sunt.
Adevărul m-a slobozit pe pământ
ca pe o sălbăticiune a îndurării-
omul cu semnu-ntrebării!

De ce mă priviţi, privitorilor, dacă
în voi nedumeririle vă încarcă?
Daţi semnul de la întrebare la o parte, cumva,
şi veţi vedea Omul din ea!

Eu trec mai departe, cu acelaşi semn
de dragostea Lui şi de lemn…
Voi vedeţi un om cu semn de întrebare.
Eu merg cu inima de mână. Şi mă doare!


La căpătâiul unei surori bolnave

iunie 27, 2009

Ana Stănescu are 88 de ani şi se pregăteşte pentru întâlnirea cu cerul. Aseară, grupul nostru de prieteni întru ucenicie i-am făcut o vizită acasă. Era în pat, dar de o luciditate şi de o vioiciune impresionante. A cântat în corul bisericii până la 77 de ani!

Pregătisem pentru ea o poezie, dar am uitat acasă ochelarii, aşa că a trebuit să citească Sorina. Şi a făcut-o mult mai expresiv decât mine. Bătrâna a dorit să păstreze hârtiuţa pe care erau scrise versurile. „Vrea să i le arate Domnului…” mi-am zis. Dar eu vreau să v-o arat şi vouă:

Anei Stănescu

La căpătâiul văilor plângerii
Unde Dumnezeu finisează castele,
S-au înfăţişat împreună cu îngerii
Şi lacrimile curgând, ale mele.

De o viaţă adunate,
Ca nişte buburuze pe o surcea
Aşteptau să fie alinate
De palma Sa.

Lacrimi de bucurie sau de amar,
De întoarcerea celuilalt obraz sau de dor,
Pe toate El le păstra întru har
Ca pe cel mai preţios odor.

Tu ştii cum e când anii zboară scurt
Şi zilele sunt grele, ne-ndurate…
Dar Dumnezeu, ce te iubeşte mult,
Te-ntreabă tot mai des de sănătate.

Şi Îi răspunzi cu un oftat uşor:
O, Doamne bun, ce bine e acasă,
E-adevărat că nu mai cânt în cor,
Dar pleoapa-mi peste linişte se lasă.

Atunci El ia un înger de-al său vis
Şi ţi-l aşează bun balsam pe rană:
Priveşte, libertatea ţi-am deschis
Cum îşi deschide cerul o sprinceană!

Şi te sărută ca în respirări
De alergare-n câmpuri cu otavă:
„Când te vei îndrepta zâmbind spre zări
Eu te voi îmbrăca în trup de slavă!”


O pâine pe masă

iunie 23, 2009

(Din volumul „Tabla înmulţirii cu cerul”, apărut în anul 1998)

O pâine pe masă, clintită în rugă,
zi de zi, Doamne, Îţi mulţumesc pentru ea:
se pleacă-ntr-o parte şi-n alta, ca să ajungă,
mereu împărţindu-se între mine şi inima mea!

O pâine pe masă, ca un crucifix de mâncare,
zi de zi, Doamne, când mă închin.
O floare ca o jertfă în legănare
îşi dăltuie rădăcina-ntr-un spin!

În întoarcere către zâmbet, nu ştiu cum,
mi s-a întâmplat o lacrimă tremurând:
peste toate, o crâmpeie, acum,
de albie fără meandre şi prund…

Încerc să cuprind pâinea crescută pe masă:
mi se înghesuie gândul în faţă, ca un dor.
N-am să mai fiu, Doamne, niciodată acasă
în trupul cel trecător!

Pe plaja palmei o firimitură asudă
la amintirea unui bob de grâu
răsădit în liniştea ce inundă
nădejdea eliberată din frâu.

O pâine pe masă, rugată –
ceas de ceas, Trupul care se frânge…
Doamne, inima mea niciodată
altceva n-o să mănânce!


Aroma de pământ a ierbii mele

iunie 17, 2009

Eu nu mă tem decât de cel ce sunt
Şi de aroma de adânc a ierbii mele
Când iese înverzită din pământ,
Se-ndreaptă pentr-o clipă către stele,
Apoi rămâne să se înfiripe
În cel mai trist ungher al unei clipe.

Şi de-nţelegerea mea şuie mă tot tem
Cum teme-se columba de hultani.
Sau zisa mincinoasă de-un om demn
Şi viaţa lui de prea mărunţii ani.
De-alunecarea-n hăuri şi păcat
Mă tem atât, cât cerul e de-nalt.

Tu, Doamne, ia-mi de mână mersul cel
Ce-a mai rămas din grea călătorie
Şi felul meu, din felul cel de fel
Ieşire din pământ, dar slavă Ţie!
Şi lin îndreaptă, verde, către stele
Aroma de pământ a ierbii mele.