Ca şi la alinierea planetelor

***
ca şi la alinierea planetelor
gândurile noastre se învinovăţesc
sau se dezvinovăţesc între ele
Dumnezeu face semn cu eclipsa că e aici
între şipotirea din iarbă şi boturile căprioarelor însetate
El e mereu între noi şi iubirile noastre
ca un mărgean între ostrov şi ocean
El e frumuseţea iubirilor noastre
şi bea sana cu noi şi mănâncă covrigi
exact ca la alinierea planetelor
atunci când Îl strigi
El explodează în inima ta un surâs
de se tot bucură via din vale până-n cules

Publicitate

Dacă n-ar fi pajişte pe pământ

***

dacă n-ar fi pajişte pe pământ
aripile fântânilor n-ar mai visa stânjenei
nici movul nu s-ar mai odihni deasupra petalelor lor
întrebând pe fiecare călător despre câmpii

iar dacă vii
o pajişte va înghiţi singurătatea însetării
tu cu fântâna ta în care ploile lui Dumnezeu năvălesc
stropind în jur libertatea bună-dimineţii
de a saluta pe fiecare cu sine
pe fiecare cu inima lui

Când erai bătea o singurătate

***
când erai
bătea o singurătate din către primejdii
cum bat uneori ploile în uluce
de ţi se face răsuflarea fald
în lungul furtunii şi nu mai poţi
răsuci vela în direcţia soarelui-sus

cheamă-l pe El pe Domnul Oştirilor
când se dădea aurul în lucru El venea
cu un cuptor strângea zgura oasele rămâneau
şi băga în ele duh

valea însămânţa aerul cu oştiri
de aici n-oi pleca să facem colibe
să facem colibri spuneau razele
aici o vioară a incendiat un concert
şi oasele după obiceiul lui Dumnezeu
înviau

Omul cu semn de-ntrebare – varianta 2

Pe străzi, cât mai sunt oarecare,
sunt omul cu semn de-ntrebare.
Mersul încet, inima ţinută de mână,
nedumeriri în alţii le adună.

Ce-i drept, nici mie nu-mi e prea clar
dacă sunt sau nu, emisar;
dar că rostirea-mi e ceea ce El făcu să fiu,
asta o ştiu!

Nu-i aşa că vi se pare unora ciudat
să umblu pe străzi dezlegat?
Oh, libertatea e mult mai mult decât
a avea – şi atât!

Libertatea este să fii – şi eu sunt.
Adevărul m-a slobozit pe pământ
ca pe o sălbăticiune a îndurării-
omul cu semnu-ntrebării!

De ce mă priviţi, privitorilor, dacă
în voi nedumeririle vă încarcă?
Daţi semnul de la întrebare la o parte, cumva,
şi veţi vedea Omul din ea!

Eu trec mai departe, cu acelaşi semn
de dragostea Lui şi de lemn…
Voi vedeţi un om cu semn de întrebare.
Eu merg cu inima de mână. Şi mă doare!

La căpătâiul unei surori bolnave

Ana Stănescu are 88 de ani şi se pregăteşte pentru întâlnirea cu cerul. Aseară, grupul nostru de prieteni întru ucenicie i-am făcut o vizită acasă. Era în pat, dar de o luciditate şi de o vioiciune impresionante. A cântat în corul bisericii până la 77 de ani!

Pregătisem pentru ea o poezie, dar am uitat acasă ochelarii, aşa că a trebuit să citească Sorina. Şi a făcut-o mult mai expresiv decât mine. Bătrâna a dorit să păstreze hârtiuţa pe care erau scrise versurile. „Vrea să i le arate Domnului…” mi-am zis. Dar eu vreau să v-o arat şi vouă:

Anei Stănescu

La căpătâiul văilor plângerii
Unde Dumnezeu finisează castele,
S-au înfăţişat împreună cu îngerii
Şi lacrimile curgând, ale mele.

De o viaţă adunate,
Ca nişte buburuze pe o surcea
Aşteptau să fie alinate
De palma Sa.

Lacrimi de bucurie sau de amar,
De întoarcerea celuilalt obraz sau de dor,
Pe toate El le păstra întru har
Ca pe cel mai preţios odor.

Tu ştii cum e când anii zboară scurt
Şi zilele sunt grele, ne-ndurate…
Dar Dumnezeu, ce te iubeşte mult,
Te-ntreabă tot mai des de sănătate.

Şi Îi răspunzi cu un oftat uşor:
O, Doamne bun, ce bine e acasă,
E-adevărat că nu mai cânt în cor,
Dar pleoapa-mi peste linişte se lasă.

Atunci El ia un înger de-al său vis
Şi ţi-l aşează bun balsam pe rană:
Priveşte, libertatea ţi-am deschis
Cum îşi deschide cerul o sprinceană!

Şi te sărută ca în respirări
De alergare-n câmpuri cu otavă:
„Când te vei îndrepta zâmbind spre zări
Eu te voi îmbrăca în trup de slavă!”

O pâine pe masă

(Din volumul „Tabla înmulţirii cu cerul”, apărut în anul 1998)

O pâine pe masă, clintită în rugă,
zi de zi, Doamne, Îţi mulţumesc pentru ea:
se pleacă-ntr-o parte şi-n alta, ca să ajungă,
mereu împărţindu-se între mine şi inima mea!

O pâine pe masă, ca un crucifix de mâncare,
zi de zi, Doamne, când mă închin.
O floare ca o jertfă în legănare
îşi dăltuie rădăcina-ntr-un spin!

În întoarcere către zâmbet, nu ştiu cum,
mi s-a întâmplat o lacrimă tremurând:
peste toate, o crâmpeie, acum,
de albie fără meandre şi prund…

Încerc să cuprind pâinea crescută pe masă:
mi se înghesuie gândul în faţă, ca un dor.
N-am să mai fiu, Doamne, niciodată acasă
în trupul cel trecător!

Pe plaja palmei o firimitură asudă
la amintirea unui bob de grâu
răsădit în liniştea ce inundă
nădejdea eliberată din frâu.

O pâine pe masă, rugată –
ceas de ceas, Trupul care se frânge…
Doamne, inima mea niciodată
altceva n-o să mănânce!

Aroma de pământ a ierbii mele

Eu nu mă tem decât de cel ce sunt
Şi de aroma de adânc a ierbii mele
Când iese înverzită din pământ,
Se-ndreaptă pentr-o clipă către stele,
Apoi rămâne să se înfiripe
În cel mai trist ungher al unei clipe.

Şi de-nţelegerea mea şuie mă tot tem
Cum teme-se columba de hultani.
Sau zisa mincinoasă de-un om demn
Şi viaţa lui de prea mărunţii ani.
De-alunecarea-n hăuri şi păcat
Mă tem atât, cât cerul e de-nalt.

Tu, Doamne, ia-mi de mână mersul cel
Ce-a mai rămas din grea călătorie
Şi felul meu, din felul cel de fel
Ieşire din pământ, dar slavă Ţie!
Şi lin îndreaptă, verde, către stele
Aroma de pământ a ierbii mele.

O punte uneşte moartea unuia de naşterea altuia

O punte uneşte moartea unuia de naşterea altuia, legând totul cum legi două furnici cu un fir de mohor. Apoi orăcăie inima ca un amfibian strivit sub o piatră, de atâta absurd. Sub orice perfuzor, lacrimile par chestii fixe, cuie de bătut frunze verzi pe ramurile frânte…

Dacă n-ar fi nunta Fiului de Împărat, astfel că toate astea nu sunt decât cadouri pentru veşnica pereche, nu aş înţelege de ce moarte şi naşteri, vârste şi vai, iubire şi ură, noroi şi diamant, cale şi pas, chiu şi alean…

Dacă n-ar fi nunta Fiului de Împărat, haina cea albă nu ar mai fi decât nedumerire, de atâta întindere a iluziei paşii speranţei s-ar nărui, foamea de cer nu ar însemna mai mult decât o pictură murală dintr-o peşteră sub pământ.

De atunci dănţuiesc în durere şi bucuraţi-vă şi iarăşi zic bucuraţi-vă în toate necazurile ori învingerile ori alergările încă ale perfuziei care sunt, sub aerul înveşmântat în absurd. De atunci, fulg şi magmă, por al privirii ori crater de dor, de atunci partea mea este Domnul şi toate lucrează-mpreună, ca moleculele ploii când creşte un crin.

Altceva: îmi scrie Iosif Mureşan de la Cluj

„În cadrul Atelierului de Creaţie CRISTIA, aş avea nevoie de poezii (texte pentru muzică), texte care să fie date concurenţilor, în una din cele 3 zile de concurs, pentru a compune muzică pe ele. Nu aş vrea să fie scrise toate de o singură persoană. M-ai ajuta să mă pui în legătură cu alţi câţiva scriitori (poeţi), cu care am putea rezolva. Versurile trebuie să fie cat mai bune, să aibă un numărm egal de silabe, iar poeziile să nu fie lungi. Nu ţin neapărat la o rimă strictă, dar să dea bine într-un cântec. Va trebui să avem acceptul în scris al textierilor pentru a da cântecele pe Credo şi să poată fi remixate pentru a deveni videoclipuri. Am pornit o mediatizare fără precedent a evenimentului şi m-aş bucura să avem o mână întinsă din partea poeţilor creştini, pentru a fi contemporani şi relevanţi cu creaţiile . Muzica poate fi un suport excelent şi pentru poezia creştină, de a fi scoasă la lumină.” Pentru detalii, puteţi lua legatura cu Iosif Mureşan la iosifmuresan@ gmail.com Sau îmi puteţi spune mie… Am putea face noi un concurs de texte, între noi, aici, pe blog, dacă vă interesează problema. Cele mai bune texte ar putea fi recomandate să fie folosite pentru CRISTIA. Am înţeles că ultimul termen e 1 iulie. Aşa că MULT SUCCES! Doamne-ajută!

Când experienţa vieţii ia formă de poezie

Aşa se numeşte interviul apărut recent pe RomanianVIP.com
A trebuit să răspund la câteva întrebări…

Pe când lucram ca ziarist creştin m-am întrebat, la un moment dat: ce ar fi răspuns Domnul Isus, dacă ar fi fost intervievat de vreun reporter? Eu l-aş fi întrebat: „Cum este să fii Fiul lui Dumnezeu?” Probabil că ar fi răspuns cum i-a vorbit lui Isaia (parafrazez): „Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, eram aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la Mine, şi voi nu M-aţi băgat în seamă.”

Şi m-am mai întrebat: „Unde este trecerea de la adevăr la mândrie?” Nici acum nu am găsit răspunsul…

Nu pot…

Nu pot numi cuprinsul în care cugeţi Tu,
Sau cum în el Numirea de Tine e mereu
Un gând de totdeauna ce-n necuprins căzu:
„Eu sunt cel care este… Sunt singur Dumnezeu.”

Nu pot numi Numirea de Sine ce-a umplut
Ceva ce noi numim visând, iubire,
Ceva ce noi pricepem c-a fost fără-nceput,
Dar ce e începutul, nu ni s-a dat a ştire…

Nu pot să-nlănţui moartea de care voi muri
Cum nu pot înverzirea din pom s-o dau afară.
Ştiu doar că din culoare în mine-o izbucni
O nouă şi măreaţă şi sfântă primăvară.

Aşa că pot Numire din El să fiu… Atâta!
E deajunsul vieţii când o trăiesc cereşte.
Nu vreau să ştiu iubirea ce e, neabătuta,
Ştiu doar că e ca zarea: din ce-o străbat, tot creşte.

Nu plâng, nu tac, nu uit, nu trec

Înregistrarea a fost realizată în septembrie 2007 de către Iosif Mureşan de la Studio Mesaj din Cluj, pentru Credo Television

Nesfârşire de rouă pe orhidee

Tumult primejdios încarcă ziua
în lungi secunde reci ca nişte suliţi.
Război sângeros se macină-n piua
orei, pe uliţi.

Prinşi între roţile catapultării
în miezul încăierărilor lumii,
câţi oare-ar vrea să se-ntoarcă uitării
din pântecul mumii?

Fericiţi, doar acei cu albe stindarde,
cu zâmbet şi porumbei în priviri,
făcătorii de pace, dătătorii de dar de
îndrăgostiri.

O strigare de flamuri de cerească oştire,
o şoptire de câmp, când îl sameni:
ferice de cei cu bună-nvoire,
bună ziua, măi oameni!

Cum pacea, ca un deal, pe fiecare,
fâneaţă fiecăruia îl dăruie,
ţine domnul pe cele de păci făcătoare…
Restul, se năruie!

Şi în alintul de mijire nouă,
ca o schimbare la faţă, de alizee,
va veni pacea Sa nesfârşire de rouă
pe orhidee.

Neprihănire între dureroase Golgote

Flămând şi însetat în arşiţa vremii,
cu amintiri, în suflet, de răcoare,
când faptul serii tremură-n vecernii,
neprihănirea Ta mă doare.

Flămând şi însetat de curăţia
stropirii cu sfinţite untdelemnuri
mă plec în rugă: pune-Ţi Tu mantia
pe albe lemnuri.

Şi fă din ele crucea mea, s-o duc,
neprihănire între dureroase Golgote,
să urc spre Tine, Doamne, să tot urc,
să ies din umanele grote.

În largul albastrului pune-mă steag
al unei îngereşti biruinţi.
Trecător peste al neprihănirilor prag,
du-mă Tu între sfinţi.

Flămând şi însetat cum am fost până ieri,
azi mă saturi cu trup şi cu sânge.
Doamne, pâinea celei morţi şi-nvieri
în mine o frânge.

Ferice de flămânzi şi însetaţi după rouă,
de cei ce sorb din cer neprihănire.
Vor fi săturaţi la izvorul ce-şi plouă
susurul blând şi subţire.

de n-ar fi aur la capătul trudei

***
de n-ar fi aur la capătul trudei
nu s-ar mai avânta căutătorii în labirint
sunetul de corn nu ar mai aduna vânătorii în hăituiri
şi întotdeauna
libertatea în Hristos are un preţ al ei
care doare uneori atunci
când căutătorii devin aurul căutat
iar vânătorii cerbul cel falnic de la izvoare

de n-ar fi aur la capătul trudei
nu ar străluci nimic din ce doare

Mai mult, din ce în ce mai mult

Mai mult, din ce în ce mai mult

___________________________________________________________

Mă vrei mai mult, din ce în ce mai mult-
se rupe lumea ca un colţ de haină
cuprinsă-n spini ce sfâşie o taină-
eu strig în rugăciune şi ascult.

Migrează către spaţii linişti sure
cu zbor ciuntit de vânători năuci…
Dar ca-ntr-o-ntâmpinare Tu m-aduci-
un fir de grâu pe-o buză de secure.

Scrâşnind, clipita-nvinsă mă renunţă
şi piatra ei, căzută-n gol, dispare.
Ieşt-am, Doamne, mut, din calendare…
Adun din Tine, ca un pui, grăunte!

Mă vrei mai mult şi sunt mai mult, mereu-
e undeva în cer o avalanşă…
Pe chipul meu, ca pe-o imensă planşă,
Şi-a desenat iubirea Dumnezeu.

Şi de atâta steag, ascunsă-i oastea
ce trece cu învingeri peste stele,
adastă-n graiul luminării mele:
merit eu, Doamne, oare, toate astea?

Mă vrei mai mult? Mă fă cum Tu mă vrei!
În mâna Ta sunt lutul ce pulsează…
E-n cer o veşnicie şi veghează
Cuvântul Tău în adâncimea ei.

Şi tac de mine toate ca de-o apă
ce-acoperă un ochi ascuns de mare…
Ieşit-am, Doamne, mut, din calendar
şi-s orb la Tine-n taină, să mă-ncapă!

Mai bate, inimă

________________________________________________________

Mai bate, inimă, spune-I Domnului, rar,
ca frigul ţi-a frânt aripa alba…Iată,
acum agăţată-i în vânt, ca-ntr-un par,
şi-i gata s-o-ngheţe şi pe cealaltă.

Spune-I că nu mai poţi zbura, că nu mai ştii
drumul din aer al rugăciunilor.
Că nu mai cântă ca-n copilării
lemnul merilor, perilor, prunilor…

Spune-I cât te doare frica din ceilalţi,
visele din pietrele ce le pun căpătâi,
că, pe deasupra, plopii sunt mai înalţi,
că nu poţi, dedesubt, să mai rămâi.

Şi apoi, bate rar şi ascultă atentă:
El îţi va răspunde cu tine la toate.
Fiinţa Lui te va face rostire fluentă.
Mai bate, inimă… Bate!

Gând de trist

Cum îşi cuprinde ceru-nvelitoarea
Dorind de păsări şi de aştri lucii?
Mai sus de el, cum se ascunde marea
Ca fără forma trupului nălucii…?

Nu spun nimic şi spusa toată-i gata,
Nu ştiu nimic şi neştiut rămân.
Străpunge-n sine aerul săgeata
Cu zgomot moale ca un pom bătrân.

Se lasă tristă seara pe solstiţii,
Trec oi la pas pe veştede alei…
S-a-mpotmolit în frig nervura viţei
Şi s-a ascuns în mine umbra ei.

Aşa că tremur ca o-ncheietură
De ploaie scursă pe ferestre şui.
Mai e, din drum, o biată muşcătură,
Dar umblet nu mai am şi umbră nu-i.

Doar ceru-l văd mereu apropiere,
Mereu venire şi mereu rămas…
Măsor cuvântul cu o grea tăcere
Şi alergarea toată cu-un popas.

Fericiţi cei cu duhul mai mic decât ei

Se pleacă în rugă stindardele ierbii,
prin oşti de mătăsuri trece Duhul, foşnit,
îşi tremură lacrimile ochii, imberbii,
în verdele cel fericit.

Tu martor Ţi-ai luat pentru gânduri un  munte
şi cerul senin pentru-a Ta predicare…
În văioage cresc spini ce visează o frunte
ca o eliberare.

Fericiţi cei cu duhul mai mic decât ei,
cei cu umbră puţină adunată sub soare,
cei ce trec miresmaţi de-nflorire de tei,
deşi lumea întreagă îi doare.

Fericită mirarea ca o haină de rege
pe smerirea-ncântării-mbrăcată…
Fericiţi cei ce moartea nu vor înţelege-
veşnicia ei- niciodată!

Fericit gândul martor cel nemincinos
despre câtă în lume îngerească zburare,
peste clipele scurse inutil şi prejos
scări de cerească urcare.

Fericit cel mărunt sub lumina înaltă,
cel silabă-n a lui Dumnezeu poezie:
El o rimă-i va pune, cu rostire invoaltă,
în a cerului împărăţie.

Fericiţi cei ce plâng

Duc ecouri din munte stânci pe aripa lor
temelii să le-aşeze-n case de împăraţi.
Fericiţi cei ce plâng în cotloane de dor:
ei vor fi mângâiaţi.

Se cuprinde-nserarea într-un bob de nisip,
dune lungi într-o viaţă se strâng.
Fericirea nu-i doar râsul veşted pe chip:
fericiţi cei ce plâng.

A venit răsărit, a venit şi s-a dus,
ziua poartă spre noapte popoare…
Decât orice dureri care-s azi, mâine nu-s,
mângâierea-i mai mare.

Mângâierea e ruga de la căpătâi
când îţi lepezi gândirea pe-o piatră…
De visările lumii, ostenite, haihui,
mângâierea te iartă.

Doamne, încă, pe munte, pui ecou nesfârşit
fericirii ce-n tine s-a strâns…
Mângâierea pe care Tu o ai dăruit
e-nvierea din plâns.

Pe cărări tăinuite între inima Ta
şi a mea, paşi îşi poartă fiorul:
va veni, ca în nopţi, după neguri o stea-
este Mângâietorul!