De când am învăţat frigul, cerul e bolnav de pojar… Stă internat în amintirile mele şi bate din aripi. Are mai multe adâncimi decât oricât aş putea cădea eu vreodată şi îmi spune despre ele că sunt suiş. Apoi învăţ să iernez.
Doamne, fă ochii în patru, că tare-s bolnav: nu tu felinar, nu tu feştilă, măcar o scânteie albastră, nu Tu… Încep să flutur culorile cu sorbituri mici, ca pe iaurt. La ora de vizită vine mormântul şi mă întreabă dacă sunt bine, se interesează cât de roz am visat.
De ce să mă tem? Apa e plină de urme de paşi. Pământul, la fel. Dacă toate ar începe deodată să cânte, Domnul ar apărea iar. Eu aş face valurile mai mici, apoi m-aş dez-mici şi m-aş dezmetici, iar El ar potoli furtuna.
E bine când El potoleşte furtunile, ce bine e când răsare… Pleacă tot omul la treburi şi seara vine cu pâinea, de-atâta zi-ntreagă.
Dacă n-ar fi şi iarnă în lume, n-am face pârtii. Sau om de zăpadă, sau sănii… Doamne, deschide un strop de ninsoare şi vom vedea…
jurnalul scrierii iubirii
VĂ MULŢUMESC!
„Apa e plina de urme de pasi. Pamantul, la fel.” – E asa de frumos spus!- Fiindca Dumnezeu a venit spre noi! „Si ce vom fi, nu s-a aratat inca.”- Numai prin harul Lui!
Oriunde am fi, sub perfuzor sau sub lună plină, numai prin har…!
texte de genul astora te prind de tot… aici esti tu intreg si pretutindeni…
daca nu ar veni in vizita mormantul poate nu am mai recunoaste partiile…. si totusi.. prea des ne viziteaza… Hai sa facem partii in iarna sufletului, si-or ramane cainii sa bata a pustiu undeva sus pe varf de nameti, sa radem ghidus: i-am pacalit!
Multumesc pentru psalmul de sub perfuzor!
Cătălin, îţi mulţumesc, voi încerca să continui cu astfel de texte.
Mormintele ne vizitează mereu… Peste sau sub perfuzor… Ce bine când Domnul deschide ninsoarea!