Omul cu semn de-ntrebare – varianta 2

iunie 29, 2009

Pe străzi, cât mai sunt oarecare,
sunt omul cu semn de-ntrebare.
Mersul încet, inima ţinută de mână,
nedumeriri în alţii le adună.

Ce-i drept, nici mie nu-mi e prea clar
dacă sunt sau nu, emisar;
dar că rostirea-mi e ceea ce El făcu să fiu,
asta o ştiu!

Nu-i aşa că vi se pare unora ciudat
să umblu pe străzi dezlegat?
Oh, libertatea e mult mai mult decât
a avea – şi atât!

Libertatea este să fii – şi eu sunt.
Adevărul m-a slobozit pe pământ
ca pe o sălbăticiune a îndurării-
omul cu semnu-ntrebării!

De ce mă priviţi, privitorilor, dacă
în voi nedumeririle vă încarcă?
Daţi semnul de la întrebare la o parte, cumva,
şi veţi vedea Omul din ea!

Eu trec mai departe, cu acelaşi semn
de dragostea Lui şi de lemn…
Voi vedeţi un om cu semn de întrebare.
Eu merg cu inima de mână. Şi mă doare!


Nesfârşire de rouă pe orhidee

iunie 3, 2009

Tumult primejdios încarcă ziua
în lungi secunde reci ca nişte suliţi.
Război sângeros se macină-n piua
orei, pe uliţi.

Prinşi între roţile catapultării
în miezul încăierărilor lumii,
câţi oare-ar vrea să se-ntoarcă uitării
din pântecul mumii?

Fericiţi, doar acei cu albe stindarde,
cu zâmbet şi porumbei în priviri,
făcătorii de pace, dătătorii de dar de
îndrăgostiri.

O strigare de flamuri de cerească oştire,
o şoptire de câmp, când îl sameni:
ferice de cei cu bună-nvoire,
bună ziua, măi oameni!

Cum pacea, ca un deal, pe fiecare,
fâneaţă fiecăruia îl dăruie,
ţine domnul pe cele de păci făcătoare…
Restul, se năruie!

Şi în alintul de mijire nouă,
ca o schimbare la faţă, de alizee,
va veni pacea Sa nesfârşire de rouă
pe orhidee.


Vii îndurându-Te

februarie 7, 2009

Vii îndurându-Te şi nu mai pleci
Şi îndurarea Ta toată rămâne cu Tine,
Ca-ntr-o pădure umbrite poteci
Cu frunzele serpentine.

Cum să Te văd mai bine de-atât?
În orice izvor, căprioarele
Zidesc oglinzi în care se-avânt
Luna şi soarele.

Stau între ani ca o zi de-nceput
De iubire mai vie, mai pasăre
Zburată în inima unui sărut,
Ca văpăile-n flacăre.

De aici doar purced a afla viscoliri
De o sfinţenie îmbrăţişare
Cum doar Dumnezeu deveniri
În Sine-ale omului, are.


Doreai tare să mă tot mesteci ca pe unul neprihănit

februarie 4, 2009

***
dincolo de aer se înalţă cetatea
către care îmi duc turmele dincolo de înalt
cu albul făcut strună de arc lânceziu
deasupra dorurilor ca epitelii ale luminii

încet străbat ca un castel verticalul
creneluri gândurile ascund cuiburi de lănci
doar albă ca zăpada iubirii mele mai ştie
aripi să ţeasă lebedelor abandonării

doar de acolo după ce plâng mai ales
şi m-ai ales şi m-ai întors în mântuire
ca pe frigărui moi pe grătar că doreai tare
să mă tot mesteci ca pe unul neprihănit Dumnezeule


Crăciun fericit! şi La mulţi ani!

decembrie 25, 2008

Fie ca, de la cel dintâi scâncet şi până la ridicarea în slavă, Pruncul să vă umple cu viaţa-I şi cu binecuvântările Lui!


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Continuare de aici

Ceva se întâmpla cu Galaal. Murmurase tot timpul drumului, aproape fără să se uite pe unde calcă. Avea o cu totul altă privire. Acum, însă, nu mai era timp..Erau înaintea intrării staulului. Timiditatea pusese stăpânire pe ei. Cine să intre cel dintâi? Când trecuseră prin faţa casei negustorului care-l amărâse atât de mult pe Galaal, acesta doar murmurase ceva mai tare: „pace pe pământ…”

Se invitau din ochi. Ar fi trebuit să intre întâi Simeon, era cel mai vârstnic. Dar intră Şezer. Apoi Galaal şi ceilalţi. Nu, nu era nimic tainic sau cutremurător. Un copilaş, aşa cum le spusese îngerul. Culcat în iesle, pe paie, cu vitele primprejur. Alături, mama şi tatăl. „Ştim de la îngeri…” spuse, răguşit uşor, Simeon. „Vrem doar să vedem…” Înconjurară ieslea, mişcându-se încet, ca în templu. Copilaşul gângurea. Abur uşor din nările vitelor încălzea aerul. „Am adus mielul.” rosti Simeon, ceva mai sigur pe sine, scoţând vietatea şi ţinând-o ca pentru jertfă, cu amândouă mâinile, apoi îngenunchind. Îl depuse la picioarele ieslei. Mielul, legat, doar respira. Părinţii priveau tăcuţi. „Şi noi…” spuseră Natan şi Ben Sifar, făcând la fel. Şezer se căuta prin cutele veşmintelor, dând la iveală, după un timp, un fluieraş şi o praştie. ”Ştii, de astea au nevoie păstorii cei buni…” îi spuse el lui Iosif, amintindu-şi ce-i spusese tatăl său când i le dăduse şi încercând să se scuze că, la repezeală, uitase să-şi ia mielul.

Numai Galaal era încă în picioare. Ţinea o mână pe marginea ieslei, sprijinindu-se. „Îi e rău?” se întrebă Simeon. Cealaltă mână, încă de la intrare, o ţinea în haină, în dreptul inimii, şi aproape că-i tremura de încordare. Nu-şi luase nici o desagă. ÎI picurau lacrimi în barba deasă. „Eu…”, începu să spună. Apoi căzu pe genunchi, copleşit. Scoase din sân, tremurând, mâna în care ţinea micul burduf cu vin. Îl puse lângă celelalte daruri. „Pace… pe… pământ…” îngăimă el, luptându-se să fie cât mai clar.

În iesle, copilaşul zâmbea.


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Continuare de aici

O lumină difuză crescuse între oameni şi boltă inundând totul, de la firul de iarbă la pasărea de noapte care se mai vedea zgribulită în vârful unui smochin încremenit. Undeva, în mijlocul acestei lumini, un punct orbitor exploda în irizări calde, sidefii. Se mărea mereu, de parcă se apropia. Un susur însoţea năstruşnicia. Venea de peste tot. Uimirea se împletea cu spaima.

„Doamne, Dumnezeule!” şopti Simeon, căzând cu faţa la pământ. Galaal era la locul lui, pe o piatră, aproape desfigurat. Ceilalţi doi erau acum în picioare, alături de copilul care se ridicase pe genunchi. Feţele lor erau albe ca laptele, de asemenea iarba şi hainele… Înţepeniseră şi tremurau ca de un vânt puternic din lăuntru.

Apoi se ivi un chip. Era al unui tânăr necunoscut, care plutea. Miezul orbitor al luminii aceleia ciudate făcuse loc minunatei arătări. Susurul tainic de până acum se adună în cuvinte şi tari şi molcome, totodată. Au auzit ce nu aveau cum să uite vreodată. „Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor care este Hristos, Domnul. Iată semnul după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.”

Chipul îngerului şi vorbele lui, aerul cald care înfăşura totul, sau pur şi simplu liniştea şi bucuria, izbucnite din senin şi atât de natural în sufletele păstorilor, luară locul confuziei şi fricii. Parcă erau acasă, de-acum, în mijlocul acestei tainice întâmplări. Chiar şi Galaal surâdea, cu o expresie extatică.

Curând, lumina înconjurătoare începu să se strângă în mii de chipuri asemănătoare celui dintâi. Domnea o bucurie fără margini. Un cântec ar fi fost cel mai potrivit, căci păstorii simţeau jucându-le inimile. Şi el răsună limpede şi înalt, ca un triumfal „ura!” din glasurile unei imense oştiri: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ, între oamenii plăcuţi Lui.” Culori nemaivăzute treceau de la un cântăreţ la altul, ca sunetele pe clapele unui pian. Acordurile durau parcă de-o veşnicie. Păstorii jucau acum de-a binelea. „Mare eşti, Doamne!” repeta Simeon, ca pe un refren. „Mare eşti, Doamne!”, îngânau ceilalţi.

Tainica lumină se pierdea încetişor spre cer. Se dezgolea bolta nopţii cea dintotdeauna. Ecouri încă răzbăteau, făcând iarba să zvâcnească uşor. Rămăsese însă în inimile păstorilor, ca un halou, chipul ceresc. Se priveau unul pe altul ca şi cum nu s-ar fi văzut niciodată, fericiţi, răsuflând greu. „Haidem!” zise Simeon într-un târziu.

Urmarea aici