Omul cu semn de-ntrebare – varianta 2

iunie 29, 2009

Pe străzi, cât mai sunt oarecare,
sunt omul cu semn de-ntrebare.
Mersul încet, inima ţinută de mână,
nedumeriri în alţii le adună.

Ce-i drept, nici mie nu-mi e prea clar
dacă sunt sau nu, emisar;
dar că rostirea-mi e ceea ce El făcu să fiu,
asta o ştiu!

Nu-i aşa că vi se pare unora ciudat
să umblu pe străzi dezlegat?
Oh, libertatea e mult mai mult decât
a avea – şi atât!

Libertatea este să fii – şi eu sunt.
Adevărul m-a slobozit pe pământ
ca pe o sălbăticiune a îndurării-
omul cu semnu-ntrebării!

De ce mă priviţi, privitorilor, dacă
în voi nedumeririle vă încarcă?
Daţi semnul de la întrebare la o parte, cumva,
şi veţi vedea Omul din ea!

Eu trec mai departe, cu acelaşi semn
de dragostea Lui şi de lemn…
Voi vedeţi un om cu semn de întrebare.
Eu merg cu inima de mână. Şi mă doare!


Nesfârşire de rouă pe orhidee

iunie 3, 2009

Tumult primejdios încarcă ziua
în lungi secunde reci ca nişte suliţi.
Război sângeros se macină-n piua
orei, pe uliţi.

Prinşi între roţile catapultării
în miezul încăierărilor lumii,
câţi oare-ar vrea să se-ntoarcă uitării
din pântecul mumii?

Fericiţi, doar acei cu albe stindarde,
cu zâmbet şi porumbei în priviri,
făcătorii de pace, dătătorii de dar de
îndrăgostiri.

O strigare de flamuri de cerească oştire,
o şoptire de câmp, când îl sameni:
ferice de cei cu bună-nvoire,
bună ziua, măi oameni!

Cum pacea, ca un deal, pe fiecare,
fâneaţă fiecăruia îl dăruie,
ţine domnul pe cele de păci făcătoare…
Restul, se năruie!

Şi în alintul de mijire nouă,
ca o schimbare la faţă, de alizee,
va veni pacea Sa nesfârşire de rouă
pe orhidee.


Vii îndurându-Te

februarie 7, 2009

Vii îndurându-Te şi nu mai pleci
Şi îndurarea Ta toată rămâne cu Tine,
Ca-ntr-o pădure umbrite poteci
Cu frunzele serpentine.

Cum să Te văd mai bine de-atât?
În orice izvor, căprioarele
Zidesc oglinzi în care se-avânt
Luna şi soarele.

Stau între ani ca o zi de-nceput
De iubire mai vie, mai pasăre
Zburată în inima unui sărut,
Ca văpăile-n flacăre.

De aici doar purced a afla viscoliri
De o sfinţenie îmbrăţişare
Cum doar Dumnezeu deveniri
În Sine-ale omului, are.


Doreai tare să mă tot mesteci ca pe unul neprihănit

februarie 4, 2009

***
dincolo de aer se înalţă cetatea
către care îmi duc turmele dincolo de înalt
cu albul făcut strună de arc lânceziu
deasupra dorurilor ca epitelii ale luminii

încet străbat ca un castel verticalul
creneluri gândurile ascund cuiburi de lănci
doar albă ca zăpada iubirii mele mai ştie
aripi să ţeasă lebedelor abandonării

doar de acolo după ce plâng mai ales
şi m-ai ales şi m-ai întors în mântuire
ca pe frigărui moi pe grătar că doreai tare
să mă tot mesteci ca pe unul neprihănit Dumnezeule


Crăciun fericit! şi La mulţi ani!

decembrie 25, 2008

Fie ca, de la cel dintâi scâncet şi până la ridicarea în slavă, Pruncul să vă umple cu viaţa-I şi cu binecuvântările Lui!


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Continuare de aici

Ceva se întâmpla cu Galaal. Murmurase tot timpul drumului, aproape fără să se uite pe unde calcă. Avea o cu totul altă privire. Acum, însă, nu mai era timp..Erau înaintea intrării staulului. Timiditatea pusese stăpânire pe ei. Cine să intre cel dintâi? Când trecuseră prin faţa casei negustorului care-l amărâse atât de mult pe Galaal, acesta doar murmurase ceva mai tare: „pace pe pământ…”

Se invitau din ochi. Ar fi trebuit să intre întâi Simeon, era cel mai vârstnic. Dar intră Şezer. Apoi Galaal şi ceilalţi. Nu, nu era nimic tainic sau cutremurător. Un copilaş, aşa cum le spusese îngerul. Culcat în iesle, pe paie, cu vitele primprejur. Alături, mama şi tatăl. „Ştim de la îngeri…” spuse, răguşit uşor, Simeon. „Vrem doar să vedem…” Înconjurară ieslea, mişcându-se încet, ca în templu. Copilaşul gângurea. Abur uşor din nările vitelor încălzea aerul. „Am adus mielul.” rosti Simeon, ceva mai sigur pe sine, scoţând vietatea şi ţinând-o ca pentru jertfă, cu amândouă mâinile, apoi îngenunchind. Îl depuse la picioarele ieslei. Mielul, legat, doar respira. Părinţii priveau tăcuţi. „Şi noi…” spuseră Natan şi Ben Sifar, făcând la fel. Şezer se căuta prin cutele veşmintelor, dând la iveală, după un timp, un fluieraş şi o praştie. ”Ştii, de astea au nevoie păstorii cei buni…” îi spuse el lui Iosif, amintindu-şi ce-i spusese tatăl său când i le dăduse şi încercând să se scuze că, la repezeală, uitase să-şi ia mielul.

Numai Galaal era încă în picioare. Ţinea o mână pe marginea ieslei, sprijinindu-se. „Îi e rău?” se întrebă Simeon. Cealaltă mână, încă de la intrare, o ţinea în haină, în dreptul inimii, şi aproape că-i tremura de încordare. Nu-şi luase nici o desagă. ÎI picurau lacrimi în barba deasă. „Eu…”, începu să spună. Apoi căzu pe genunchi, copleşit. Scoase din sân, tremurând, mâna în care ţinea micul burduf cu vin. Îl puse lângă celelalte daruri. „Pace… pe… pământ…” îngăimă el, luptându-se să fie cât mai clar.

În iesle, copilaşul zâmbea.


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Continuare de aici

O lumină difuză crescuse între oameni şi boltă inundând totul, de la firul de iarbă la pasărea de noapte care se mai vedea zgribulită în vârful unui smochin încremenit. Undeva, în mijlocul acestei lumini, un punct orbitor exploda în irizări calde, sidefii. Se mărea mereu, de parcă se apropia. Un susur însoţea năstruşnicia. Venea de peste tot. Uimirea se împletea cu spaima.

„Doamne, Dumnezeule!” şopti Simeon, căzând cu faţa la pământ. Galaal era la locul lui, pe o piatră, aproape desfigurat. Ceilalţi doi erau acum în picioare, alături de copilul care se ridicase pe genunchi. Feţele lor erau albe ca laptele, de asemenea iarba şi hainele… Înţepeniseră şi tremurau ca de un vânt puternic din lăuntru.

Apoi se ivi un chip. Era al unui tânăr necunoscut, care plutea. Miezul orbitor al luminii aceleia ciudate făcuse loc minunatei arătări. Susurul tainic de până acum se adună în cuvinte şi tari şi molcome, totodată. Au auzit ce nu aveau cum să uite vreodată. „Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor care este Hristos, Domnul. Iată semnul după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.”

Chipul îngerului şi vorbele lui, aerul cald care înfăşura totul, sau pur şi simplu liniştea şi bucuria, izbucnite din senin şi atât de natural în sufletele păstorilor, luară locul confuziei şi fricii. Parcă erau acasă, de-acum, în mijlocul acestei tainice întâmplări. Chiar şi Galaal surâdea, cu o expresie extatică.

Curând, lumina înconjurătoare începu să se strângă în mii de chipuri asemănătoare celui dintâi. Domnea o bucurie fără margini. Un cântec ar fi fost cel mai potrivit, căci păstorii simţeau jucându-le inimile. Şi el răsună limpede şi înalt, ca un triumfal „ura!” din glasurile unei imense oştiri: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ, între oamenii plăcuţi Lui.” Culori nemaivăzute treceau de la un cântăreţ la altul, ca sunetele pe clapele unui pian. Acordurile durau parcă de-o veşnicie. Păstorii jucau acum de-a binelea. „Mare eşti, Doamne!” repeta Simeon, ca pe un refren. „Mare eşti, Doamne!”, îngânau ceilalţi.

Tainica lumină se pierdea încetişor spre cer. Se dezgolea bolta nopţii cea dintotdeauna. Ecouri încă răzbăteau, făcând iarba să zvâcnească uşor. Rămăsese însă în inimile păstorilor, ca un halou, chipul ceresc. Se priveau unul pe altul ca şi cum nu s-ar fi văzut niciodată, fericiţi, răsuflând greu. „Haidem!” zise Simeon într-un târziu.

Urmarea aici


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Apusul clipea peste Betleem ca o ceaţă subţire. Răzbăteau până în câmp câteva zgomote înfundate: nu puteai şti dacă erau răgete de măgar sau porţi trântite, cu zăvoarele neunse, trase pentru noapte. Cine a fost aproape de oraş când ziua era către seară, s-a grăbit să ajungă, iar cei care mai aveau ceva drum şi-au pus căpătâi desagii, la adăpostul câte unei stânci. Vremuri tulburi. În prag de iarnă, romanii voiau să-i ştie pe toţi, pe degete. Cu ogradă natală, cu tot… Plouase puţin, acum era senin, iar cerul fremăta uşor, ca nişte felii de mahramă întunecată prinsă-n cuie de borangic auriu. Peste lună, un norişor încă nu-şi sfârşise joaca. Se clinteau conuri de umbră de colo-colo, după cum bătea flacăra de la foc. Vreascurile trosneau iute, zvârlind scântei care mureau numaidecât în iarba rece şi umedă.

Aici, în coaste, era stâna. Oile dormeau unele-ntr-altele, suflând aburit în cefele mieilor. Păstorii, mai la o parte, vegheau. Subviectul discuţiei fusese politica… De ce Irod şi romanii „puseseră de numărare”, cum spusese Simeon, tocmai acum, de ce le îngăduise Dumnezeu să pună lumea pe drumuri, parcă nu aveau oamenii destul de îndurat şi aşa…Numai Galaal nu vorbise şi se vedea clar că nici nu va vorbi. Ceilalţi îi aruncau din când în când câte o privire şi compătimitoare şi acuzatoare, încercând să pară că nu-i interesează. „Noi am fost întotdeauna liberi”, păreau să zică. „Galaal şi-a făcut-o cu mâna lui.” Şezer, prea mic să priceapă, îl întrebase de dimineaţă pe Simeon: „Tată, de ce este nenea Galaal aşa de supărat şi bea mereu din vinul ăla acru? N-a scos nici o vorbă de când a venit. Este a treia zi aici, şi abia dacă a spus bună ziua…” „E necăjit”, i-a răspuns tatăl. „Du-te după oaia aia!” Asta a fost tot.
Dar cu Ben Sifar şi cu Natan, Simeon vorbise mai mult. Hotărâseră împreună să-i dea lui Galaal câteva oi din turma lor, ca să poată ieşi din simbria amărâtă a negustorului grec unde lucrase.

Acum fierbea încă de mânie şi indignare, dar o să-i treacă. Toate trec… Nu se mai auzea nimic, nici un zgomot. Încremenise totul. Se uitară unul la celălalt. Până şi Galaal dădu semne c-ar înţelege. Vru să scoată iar burduful, dar renunţă, pironindu-şi privirea în foc. Erau încordaţi, iar câinii se făcuseră mici de tot. Nu se mişcau nici ei, nu lătrau, doar căutau cu priviri parcă înspăimântate către stăpâni. „Nu-i nimic”, încercă să pronunţe cu glas ezitant unul dintre păstori, şi un „da” la fel de nedumerit se făcu auzit după un timp. „E focul…” spuse Simeon.  Priviră într-acolo. Flăcările se înteţiseră ca de la sine, dintr-o dată, revărsând umbre vii pe faţa lui Galaal, acum mai degrabă mirată.

„Ce se petrece?” mai apucă să întrebe Simeon, văzându-şi fiul în capul oaselor, privind spre cer.

Urmarea aici


Crăciunul – îl ai sau îl eşti?

decembrie 10, 2008

Nu e greu să avem câte ceva. În general, cam aici se cantonează existenţa omului. Să aibă avere, bani, să aibă glorie, să aibă, să aibă, să aibă… Îl vezi strângând toată viaţa şi îngrăşându-şi urmaşii, care urmaşi tot cum au venit pleca-vor.

E mare deosebire între a avea şi a fi. Una este să ai copii şi cu totul altceva e să fii copil. Aşa e şi cu Crăciunul: una este să ai o sărbătoare căreia să-i spui Crăciun şi alta, să fii sărbătoarea Crăciunului. Vorbim despre ieslea în care S-a născut Isus şi despre nevoia de a Se naşte în inimile noastre. Dar pot aceste inimi să fie iesle?

Sau doar avem o zi de iarnă în care îngrămădim paiele mucede ale unei bucurii ieftine, egală cu locul rămas liber după un „post” cât o cură de slăbire, ca să ne putem lăuda apoi că „am avut un Crăciun anul ăsta…!” Asta dacă ne revenim din beţie şi îmbuibări.

Ca să fii sărbătoarea Crăciunului, trebuie să uiţi să o ai. Trebuie să te trăiască deplin şi curat, cum trăieşte raza de lumină reflectată de globul albastru de pe un ram al pomului de Crăciun. Trbuie să poţi vedea ce vedeau păstorii din câmp, să poţi cânta ce cântau îngerii din ceruri. Atunci se va fi adevărata „pace pe pământ”!


Ridicându-mă, Domnul!

octombrie 30, 2008

Floarea niciodată nu va povesti cât pământ
Încape în suferinţa petalelor ei…
Culorile-i cum fac deznodământ
De flacără pierdută pe alei.

Nici eu, când Duhul Tău mă întretaie,
Nu-mi mai pot arăta amarul, oricât ar fi,
Fiindcă aşa ştie din mine Harul
A se rosti.

Poate alerg dintr-un capăt în altul
Al unei fiinţe îndelung căzătoare,
Ca un fulg de păpădie ce vine din ‘naltul
Petec de soare,

Poate că vrerile mele sunt ca merele coapte:
Cad mereu la pământ, dacă se scutură pomul…
Dar numai aşa să mă guste El poate
Ridicându-mă, Domnul!


De iubirea Ta învăpăiat

septembrie 25, 2008

Iubirea-mi respiră împărăteşte pe inima Ta
Odihnită ca o căprioară cu puiul alături.
Mă pasc întrebări ca un jăratec de nea
Căzută primăvara în incendiate păduri.

Iubirea spune totul despre ierburile din câmp,
Despre înflorirea salcâmilor sau a privirii
Toate-ntrebările lumii ştiu cât este de scump
Preţul din urmă al regăsirii.

Nu mai vreau să mă tem de nici un capăt de infinit,
De la albastru încolo cineva îmi face semne de drag.
N-am ştiut până acum cât eram de iubit,
Cum e purtată corabia de naltul catarg.

Într-o zi liniştită de timp înviat
Alături de care visele îmi vin ca acasă
Mă regăsesc de iubirea Ta învăpăiat:
Nu mă mistui, nu mă alung, nu mă lasă…


Între independenţă şi libertate

septembrie 20, 2008

Îi scriam unui prieten, referindu-mă la cu totul alte probleme şi am folosit la un moment dat un enunţ. El mi-a spus ca aş face bine să scriu mai mult decât un simpu enunţ pe această temă.       Enunţul respectiv suna cam aşa: „Independenţa nu-i tot una cu libertatea.” Am reluat un pic gândul şi l-am pus la dospit. „Eei, câte adevăruri pot ieşi de aici!”, mi-am zis.

Vedeam o pasăre care poate zbura şi cânta şi într-o colivie, dar şi în aerul fără zăgazuri al verii… Independenţa ei era legată în gratiile coliviei. Dacă-i dădeam drumul, colivia rămânea şi pândea… Independenta e mereu în primejdie. Libertatea poate zbura şi cânta şi în închisoare. Independenţa poate fi câştigată sau pierdută. Libertatea este în mine, este în noi… Este în pasărea aceea. Libertatea este voia lui Dumnezeu.

Vedeam oameni ducându-şi războaiele pentru independenţă, dar şi libertatea cugetelor niciodată îngenuncheate fără voia lor. Le vedeam momentele astrale ale îngenunchierii înaintea adevărului, a frumuseţii şi iubirii covârşitoare ale lui Dumnezeu.

Puneam alături exuberanţa unui moment care a marcat încununarea eforturilor căznite, mai mult sau mai puţin dureroase, de împlinire a unui vis, de visul însuşi, diafan, plutitor, fără pată. Şi mă întrebam: „care e diferenţa dintre independenţă şi libertate?”
Independenţa înseamnă luptă. Libertatea înseamnă pace în toiul încleştării…

Apoi am adormit şi am visat bucata de humă făcându-şi lungi aripi din palmele care o modelau!


Să nu vi se tulbure inima!

septembrie 13, 2008

Ce sunt creştinii? Nişte persoane ciudate, prinse între două realităţi şi consumându-se între ele ca o unsoare-ntr-o balama? Problemă de opţiune!

Creştinii sunt oameni credincioşi. Sau aşa se presupune. Ar trebui să întâlnim la ei caracteristicile lui Hristos. Smerenie, răbdare, pace… Ne uităm lung împrejur, într-o ţară „creştină” şi ni se face lehamite. Găsim de toate, de la ţâfnă pioasă până la indolenţă crasă, ură, beţie, lăcomie, pofta după bunul altuia (începând de la imaginea lui, de parcă am fi oglinzi, până la banii sau perechea lui/ei), şi nu mai spun…

Toate astea răpesc omului liniştea. Înghesuiţii între cele două realităţi, iau ce le pică în mână (sau ce-şi adună acolo, mai licit, mai ilicit) şi uită că nu e deloc duh, mâna lor. Că e carne neputincioasă şi lesne de înjugat la tot felul de care şi pe tot felul de cărări. Unii se orientează aşa de bine, că merg chiar şi pe câte şapte (cărări)…!

Şi uite-aşa, o întreagă naţiune „creştină” trăieşte şi moare pe propriile ei ruine vechi de două mii de ani, înşelându-se pe sine cu popi şi pomene, salvatori iluzorii de tot felul de culori politice sau comentatori deştepţi şi cocote cocoţate pe ecranele televizoarelor, toţi făcându-se felii translucide de real congelat între care poporul consumat sucombă subit. Unde e pacea, naţiune? Avem Pactul Nord-Atlantic de partea noastră! Dar eu citesc spusa lui David în Psalmul 124 că „de n-ar fi fost Domnul de partea noastră, când s-au ridicat oamenii împotriva noastră, ne-ar fi înghiţit de vii…”

Acum să stăm strâmb, sau să facem ceva, orice, dar să judecăm drept: cine, în România de azi şi „creştină” de mult, n-ar fi gata să „înghită de viu” pe celălalt pentru un ban în plus, pentru o poziţie politică, ori pentru un metru pătrat de pământ?

Dar nu mă tem. De ce m-aş teme? Nu aparţin realităţii ăsteia carnivore. Cei care se înghit unii pe alţii sunt dincolo, trăind sub sabia propriei lor amăgiri. Mie Hristos îmi spune: „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine.” (John 14:1) şi „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” (John 14:27)


Trecerea prin icoană (fragment 08)

iulie 21, 2008

***
că i-am spus mă sufletul meu de ce faci ochii ăia mari
când mă vezi el cotrobăia ceva la răsărit
căuta un drum sufletul e cercetaşul aprig
în toate războaiele el e întâi uneori îl las la vatră să are uneori
dezertează e un obicei prost
când nu i s-a dat raţia de încredere
gamela cu speranţă i s-a spart mă sufletul meu
doare tare singurătatea dar e prea îngust pe aici

e prea îngust prin viaţă de-aia dai pe de lături ca inundaţia
nu ai vreme de stat trebuie să mergi înainte trebuie să
pregăteşti venirea mea nu-i aşa trebuie să iubeşti
da da trebuie să iubeşti de aia ai luat grenada aia de inimă
şi arunci cu ea în Dumnezeu

***
am dat întunericul deoparte şi am tras mai aproape
bătaia de pleoapă a dimineţii carul scârţâind malul cu fragi
mă întrebau toţi de unde am atâta pantă domoală
eu decojeam alene o ramură de salcâm să văd seva
pe întuneric nu vedeam pulsul ei

când a rămas doar un gând al înaltului salcâm
am aflat că bate vântul în coama lui şi ziua şi noaptea
şi pe întuneric şi pe lumină am aflat că nu-l doare niciodată
că bate vântul îî scutura florile cu gust amărui
eu le mestecam să învăţ seva cum străluceşte
de atâta albină

***
aduceau de la puţ apă femeile satului
zburau speriaţi de întindere pitpalacii
în colţul plopului era fluviul împăturind
aerul şi dându-l deoparte

nimeni nu vorbea despre soare
el tăcea şi făcea cald în pâini miezul grâului
o fetişcană a clipit din pistrui şi s-a dus
cu cobiliţa pe umeri până în vis

numai cine spune pe înţelesul aripii vântul
ştie câte ceva despre iubire
şi pe înţelesul sângelui crucea

***
era gata să plâng când ai strălucit tot
aşa deodată şi am uitat din toată inima că eram
nădejdea îşi sumeteca mânecile şi cocea pâini
credinţa deretica zâmbitoare mai era dragostea
care făcea câte ceva cu mine de nu ştiam
cum am uitat deznădejdea de până mai ieri

voiam să dau un nume priveliştii cu îngenunchieri
nu e necesar mi-ai spus priveşte înainte şi tot
înţelesul îl aşterni ca pe alei stropi stingheri
dintr-o ploaie cu zori
vino să bem încă un înger încă un zbor vino să ştim


Hristos ia mereu premiul întâi!

iunie 18, 2008

Dacă-mi las gândurile să zboare ţinâdu-se de viaţa lor, aşa cum păsările pleacă pentre a se întoarce mereu la cuib, îndepărtându-se oricât, în ciugulitul lor, dar întorcându-se mereu acasă, la puişori, aşa venim şi noi mereu mânaţi de vânturile pocăinţei, care din afară pot părea penibile, inutile, dăunătoare, în contradicţie cu toată evidenţa înconjurătoare, fanatice…

Şi poate chiar aşa ar fi, dacă nu Şi-ar face acolo sălaş Adevărul. Adevărul întotdeauna va birui, într-o situaţie de confruntare. Arată-mi adevărul tău parţial, iar eu las să vorbească Persoana Adevărului Însuşi, care e Calea şi care e Viaţa, care e Alfa şi care e Omega… De aceea strigă David: „nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine.” De aceea îţi poate permite să afirme atât de categoric: „eu şi casa mea vom sluji Domnului”.

Indiferent unde mă poartă întâmplările, prin ce colţuri de lume, sau prin ce coclauri de sentiment, prin ce frumuseţe a încrederii, ori pe lângă amăgiri de-o clipă, „cuibul”, „casa” mea va fi una singură… Acolo îmi scriu poeziile şi îmi întorc mereu gândurile şi sentimentele, acolo vorbesc în şoaptă despre preaplinul inimii, acolo mă găseşte El şi acolo mă găsiţi voi…

Da, un creştin e mereu previzibil: uită-te la Hristos şi vei şti de unde să-l iei…

Era fetiţa mea cea mare în clasa a patra, parcă… când un prieten care lucra la Inspectoratul Şcolar pe vremea aia îmi spuse: am nevoie de fata ta într-o tabără de creaţie, o laşi? O las, i-am răspuns eu, bucuros că pot asigura copilului o distracţie pe perioada vacanţei. Ce are de făcut? El mi-a spus că va fi o tabără pe teme de protecţia copilului… I-am explicat fetei cam ce o aşteaptă. Da, tati, da’ n-am mai făcut niciodată asta… Ce e ăla un studiu de caz? Păi ţi se prezintă o situaţie, iar tu va trebui să vorbeşti despre toate implicaţiile posibile ale ei şi eventual să dai şi soluţiile corespunzătoare. Şi cum pot face asta concret, m-a întrebat fata. Păi gândeşte-te la ce ar fi spus şi ce ar fi făcut Domnul Isus în situaţia aia. Şi aşa a făcut. S-a întors din tabăra aia cu două diplome: premiul întâi la individual şi premiul întâi pe echipe… Vezi, i-am spus, Hristos ia mereu premiul întâi dacă-L laşi…

Fusese un concurs la nivel naţional, organizat de LADO şi Ministerul Învăţământului. Aşa spun şi acum: Hristos ia mereu premiul întâi, dacă-L laşi! ŞI ŢI-L DĂ ŢIE!


Te laud, Părinte

aprilie 29, 2008

Te laud, Părinte, nu am a lăuda
În lumea aceasta oricum, altceva…
Florile-n câmpuri, sau peştii în apă,
Visele-n oameni cad şi se-ngroapă.
 
Zorii cei galeşi, o seară-i mănâncă,
Noaptea sub stele e mereu mai adâncă.
Flamuri de oşti înşirate vâlvoi
Nu despre glorie-mi spun, ci război.
 
Căci spaima luminii rămân ochii cei orbi,
Cum negrul răsuce croncănitul în corbi.
Şi ploaia când vine, în loc să le spele,
Mai rău le înfige, păcatele mele.
 
Numai plânsul adânc de un greu cimitir
Răsfirat în adâncuri ca ecou de clavir,
Duhul Tău când îl cântă cu tremolul Lui nou,
Numai plânsul mă ia din umanul cavou.
 
Numai fuga de-amara fulgerare de lut
Murdărită de ziua care-n noapte-a-nceput,
Numai palma străpunsă de o umbră din cui,
Sau coroana de spini pusă pe fruntea Lui,
 
Doar atâta, Părinte, eu mă pot lăuda…
Doar o goană de vânt şi nimic altceva.
Ce mai pot e o rugă, o plecare din tot,
Şi-un soldat de lăudare spre al cerului cort.


De au tăcut

aprilie 28, 2008


 

 
De au tăcut din grâu câmpii
Din unduiri ca din durere,
E semn că paşii Ţi-i aţii
Cărării către înviere.
 
Şi-un car de foc ridică zori
De pe alunga lumii faţă,
De parcă-n fragedele-i flori
Nu verde e, ci dimineaţă.
 
De-atunci mă-nchin şi cânt şi vin
Şi până la pământ, de-atunci…
Ca o poruncă-n heruvim,
Ca vulturul de peste stânci.
 
Olivele alunecări
De grâuri secerate-n toi,
În pălmi Ţi-au împletit comori
Şi-n mine au legat altoi.
 
Şi-i cald în om ca-n încăperi
În care intri pentru cină.
Aduci cu Tine învieri
Şi-n caldul meu a Ta lumină…


Cât înţeles

februarie 25, 2008

Ştie cineva cum o găsesc pe Estera?
E aşa de greu să poţi spune mulţumesc în ziua de azi…


Iarna de altădată şi dragostea dintâi

februarie 4, 2008

Corina este invitata mea de astăzi.

Corina este o fată din Bucureşti care are un obicei deosebit: să-şi bucure în fiecare dimineaţă grupul de prieteni cu ceva frumos. Am plăcerea să mă număr între aceşti prieteni, şi vă mărturisesc că abia aştept în fiecare zi să văd cu ce ne mai bine dispune Corina.

Într-una din zilele astea ne-a trimis un pps care nu doar că m-a bine dispus, dar chiar m-a predispus la meditare. Am aranjat totul ca film şi o invit pe Corina să vă bine dispună şi pe voi. Şi poate să vă stârnească nostalgii.

Ce căldură ne-a inundat inimile… Doamne, câtă bucurie şi pace, cât orizont dezmierdat de fulgi şi câtă străduinţă de aer curat şi alb ne ameţea… Toţi oamenii ne erau fraţi şi toate animalele parcă ieşiseră din ieslea Naşterii Domnului.

Nu mai exista frig pe lume, nici mâini îngheţate, doar căuşul cald al unei respiraţii ca din cer, bucurie de copilărie încotoşmănată în haina privirii lui Dumnezeu… Nu-i aşa că seamănă cu dragostea dintâi, iarna asta? Orice iarna care vine din copilărie e o memorie de dragoste dintâi necolţuroasă, moale ca zăpada proaspătă, în care te arunci şi te îngropi râzând fără să ştii exact de de.

Dragostea aceea când ne dădeam în întregime altora ca unor cântări de îngeri deasupra Betleemului…

Doamne, dă-ne iarăşi fierbintea iarnă a dragostei dintâi!


Seninul vers

februarie 2, 2008

Seninul vers al soarelui când ia
Marama umbrei de pe lume şi,
Din nou copilăria să mi-o dea
Mă cheamă-n taină într-un colţ de zi,
Îl scrii cu felul Tău de alfabet
Cum scrii cetăţi şi împăraţi şi vii
Cu pas turnat în legi ca un profet,
C-un vis pe care numai Tu îl ştii.

Seninul vers aş vrea să mi-l acorzi
Mărinimie-a veşniciei, har,
Cum curg din purpuri calzii voievozi
În larg al înserării sanctuar.
Să mi-l înscrii cu focul Tău pe tot
Ce-a mai rămas din mine peste lumi.
O rugăciune, Doamne, să mai pot
Şi Tu să poţi din mine să minuni.

Seninul vers ce-odat’ s-o nesfârşi
Clipind din ingeri noi şi cântăreţi
Ce n-or mai sta în candela de-aci,
Văzduh suit pe afumaţi pereţi,
Ci liberi vor chema îndepărtări
De Dumnezeu şi le vor arăta…
Ajută-mi, Doamne, a privi în zări
În care e îndepărtarea Ta!