Pe vremea când frica era casa mea, aveam o vorbă: „De ce ţi-e frică, de aia nu scapi”. Şi cât era de adevărată atunci…! Aveam, cum spuneam, şi cum ne putem lăuda mulţi dintre noi astăzi, multe motive să-mi fie frică. Dar poate că unul dintre cele mai mari motive de genul ăsta era că nu mă voi realiza social, profesional, dacă nu voi face o facultate.
Am mai povestit aici… Tare mi-am dorit să urmez psihologia. Mă îndrăgostisem aşa de tare de psihologie, că nu mai citeam altceva decât tratate (şi acum , după mai bine de 30 de ani, îmi mai amintesc de Jean Piaget, de exemplu), iar în clasa a XII-a profesoara, doamna Urs, pe mine mă punea să ţin unele ore… Nici nu mă gândeam să nu intru la facultate. Dar ceva îmi tot spunea, ca un litmotiv: „De ce ţi-e frică nu scapi”.
Îmi era frică de ratarea vieţii în general, de faliment existenţial. Idolul meu eram eu însumi, mă închinam nevoii de slavă deşartă, de succese şi recunoaşteri, de afirmare a eului meu. Când tata m-a avertizat: „Dacă-L părăseşti pe Dumnezeu, El îţi va sta împotrivă!”, i-am explicat cum că eu eram tânăr, deştept, frumos şi talentat, aşa că nu avea Dumnezeu cum să-mi stea împotrivă.
Dar „De ce ţi-e frică nu scapi” a funcţionat. Cu câteva zile înainte de examen s-a desfiinţat facultatea de psihologie. Era în 1977. Nu am mai dat nici un examen de admitere atunci şi nici altă dată. Nu ştiu ce înseamnă „viaţa de student”. Am fost luat în armată, 2 ani. Apoi m-am calificat strungar într-o uzină. Făceam excavatoare… De ce-mi era frică nu scăpasem…
jurnalul scrierii iubirii
VĂ MULŢUMESC!
Jurnalul scrierii iubirii 
Cind spui „De ce ti-e frica nu scapi” e ca si cum ai spune „Godot nu se poate sa nu vina!”.
Exista ceva haric aici, anume sentimentul unei revelatii inconturnabile, care se impune, la care esti predestinat. Poate ca e mai dorit decit asteptarile absurde (absurde, intrucit neimplinite).
Probabil ca daca ne-ar fi teama de lucrurile cu adevarat ingrozitoare, de lucrurile pentru care lui Dumnezeu ii este teama in ceea ce ne priveste, atunci am putea sa cadem de acord cu El si sa le evitam impreuna.
Problema, problemele, apar in momentul in care temerile noastre difera pentru ca sistemele de valori impartasite sunt extrem de diferite. Atunci El trebuie sa lucreze impotriva noastra, sa ne intalneasca pe drumul instrainarii, al indepartarii de El.
E ceva ce are legatura cu Evrei 12, nu?
Ce să spun, dragă Buchet. .. E dureros şi să-mi aduc aminte. Numai harul nu mă interesa pe mine atunci. Rememorez acea perioadă cu sentimentul că aiuram undeva într-o văgăună, în loc să ma bucur de lărgimea aerului şi a cerului, turnate din plin într-un vârf de munte.
Nu cred în predestinare. Dar cred în alegerile personale posibile, din care optezi doar pentru una, care vei deveni tu la un moment dat, în vreme ce Dumnezeu ştie, vede şi socoteşte toate aceste alegeri posibile cu toate urmările şi urmările urmărilor lor până la al sfârşitelea neam. Oare nu are El voie să prefere una din aceste alegeri, pe cea după voia îndurării Sale?
Si, uite-asa, ai impacat poetic alternativele predestinarii si liberului arbitru. Sa nu-mi spui insa ca poezia a fost (doar) o alegere. Unii se silesc (pina la absurd) sa dea de capatul poeziei, si tot nu le iese. O asteapta, si tot nu vine. De unde rezulta ca numai daca esti predestinat poti alege liber 🙂 .
E insa interesant ca parca nici nu regreti studiile, ci mai degraba faptul-de-a-fi-fost-in-vagauna.
Stii, ma gindeam ca „glasul strungului”, al excavatorului striga uneori mai normal decit glasul ‘telectualitatii, al carturarului (care rar se intimpla sa nu fie si fariseu).
Da, aşa e, dragă Dane. Domnul ştia ca era undeva o opţiune care mă conducea spre cer, dar ca să ajung la ea trebuia să trec peste tot pe unde am trecut, chiar dacă trecerea pe acolo presupunea palma Sa. Eu nu ştiam, dar El ştia. Şi în marea Sa iubire m-a tot lăsat să aleg palma, ca să ajung la mângăiere…
Nu, acum nu regret nimic. Ba chiar am învăţat mai mult decât toate studiile lumii: că iubirea Lui întrece orice pricepere. De-aia mi-a dat poezia (nu, pe asta nu am ales-o eu, aşa cum nu mi-am ales culoarea ochilor), ca să pătrund în această Iubire. Iar celor care se străduiesc să ajungă la poezie şi nu reuşesc, trebuie să le spun că ea nu e decât una dintre „Ferestrele Împărăţiei”. Care Împărăţie e mai perforată decât o faţadă gotică…
„Glasul strungului” îmi aduce aminte de un şlagăr vechi: „glasul roţilor de tren”, da şi de perioada industrializării forţate. „Glasurile” astea au comun scrâşnetul ascuţit al… prelucrării prin aşchiere, de care au parte şi unele suflete. Telectual sau intelectual, asta nu contează sub placuţa vidia a cuţitului pentru fiare.
E vorba de fiarele salbatice din noi, cred.
Da… Dar am intenţionat şi un joc de cuvinte: „fiare” ca plural de la fier. Plăcuţele vidia sunt plăcuţe speciale, extrem de dure, care se adaugă cuţitelor de strung, ca să poată decupa mai eficient fierul.