Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Continuare de aici

O lumină difuză crescuse între oameni şi boltă inundând totul, de la firul de iarbă la pasărea de noapte care se mai vedea zgribulită în vârful unui smochin încremenit. Undeva, în mijlocul acestei lumini, un punct orbitor exploda în irizări calde, sidefii. Se mărea mereu, de parcă se apropia. Un susur însoţea năstruşnicia. Venea de peste tot. Uimirea se împletea cu spaima.

„Doamne, Dumnezeule!” şopti Simeon, căzând cu faţa la pământ. Galaal era la locul lui, pe o piatră, aproape desfigurat. Ceilalţi doi erau acum în picioare, alături de copilul care se ridicase pe genunchi. Feţele lor erau albe ca laptele, de asemenea iarba şi hainele… Înţepeniseră şi tremurau ca de un vânt puternic din lăuntru.

Apoi se ivi un chip. Era al unui tânăr necunoscut, care plutea. Miezul orbitor al luminii aceleia ciudate făcuse loc minunatei arătări. Susurul tainic de până acum se adună în cuvinte şi tari şi molcome, totodată. Au auzit ce nu aveau cum să uite vreodată. „Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor care este Hristos, Domnul. Iată semnul după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.”

Chipul îngerului şi vorbele lui, aerul cald care înfăşura totul, sau pur şi simplu liniştea şi bucuria, izbucnite din senin şi atât de natural în sufletele păstorilor, luară locul confuziei şi fricii. Parcă erau acasă, de-acum, în mijlocul acestei tainice întâmplări. Chiar şi Galaal surâdea, cu o expresie extatică.

Curând, lumina înconjurătoare începu să se strângă în mii de chipuri asemănătoare celui dintâi. Domnea o bucurie fără margini. Un cântec ar fi fost cel mai potrivit, căci păstorii simţeau jucându-le inimile. Şi el răsună limpede şi înalt, ca un triumfal „ura!” din glasurile unei imense oştiri: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ, între oamenii plăcuţi Lui.” Culori nemaivăzute treceau de la un cântăreţ la altul, ca sunetele pe clapele unui pian. Acordurile durau parcă de-o veşnicie. Păstorii jucau acum de-a binelea. „Mare eşti, Doamne!” repeta Simeon, ca pe un refren. „Mare eşti, Doamne!”, îngânau ceilalţi.

Tainica lumină se pierdea încetişor spre cer. Se dezgolea bolta nopţii cea dintotdeauna. Ecouri încă răzbăteau, făcând iarba să zvâcnească uşor. Rămăsese însă în inimile păstorilor, ca un halou, chipul ceresc. Se priveau unul pe altul ca şi cum nu s-ar fi văzut niciodată, fericiţi, răsuflând greu. „Haidem!” zise Simeon într-un târziu.

Urmarea aici


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Apusul clipea peste Betleem ca o ceaţă subţire. Răzbăteau până în câmp câteva zgomote înfundate: nu puteai şti dacă erau răgete de măgar sau porţi trântite, cu zăvoarele neunse, trase pentru noapte. Cine a fost aproape de oraş când ziua era către seară, s-a grăbit să ajungă, iar cei care mai aveau ceva drum şi-au pus căpătâi desagii, la adăpostul câte unei stânci. Vremuri tulburi. În prag de iarnă, romanii voiau să-i ştie pe toţi, pe degete. Cu ogradă natală, cu tot… Plouase puţin, acum era senin, iar cerul fremăta uşor, ca nişte felii de mahramă întunecată prinsă-n cuie de borangic auriu. Peste lună, un norişor încă nu-şi sfârşise joaca. Se clinteau conuri de umbră de colo-colo, după cum bătea flacăra de la foc. Vreascurile trosneau iute, zvârlind scântei care mureau numaidecât în iarba rece şi umedă.

Aici, în coaste, era stâna. Oile dormeau unele-ntr-altele, suflând aburit în cefele mieilor. Păstorii, mai la o parte, vegheau. Subviectul discuţiei fusese politica… De ce Irod şi romanii „puseseră de numărare”, cum spusese Simeon, tocmai acum, de ce le îngăduise Dumnezeu să pună lumea pe drumuri, parcă nu aveau oamenii destul de îndurat şi aşa…Numai Galaal nu vorbise şi se vedea clar că nici nu va vorbi. Ceilalţi îi aruncau din când în când câte o privire şi compătimitoare şi acuzatoare, încercând să pară că nu-i interesează. „Noi am fost întotdeauna liberi”, păreau să zică. „Galaal şi-a făcut-o cu mâna lui.” Şezer, prea mic să priceapă, îl întrebase de dimineaţă pe Simeon: „Tată, de ce este nenea Galaal aşa de supărat şi bea mereu din vinul ăla acru? N-a scos nici o vorbă de când a venit. Este a treia zi aici, şi abia dacă a spus bună ziua…” „E necăjit”, i-a răspuns tatăl. „Du-te după oaia aia!” Asta a fost tot.
Dar cu Ben Sifar şi cu Natan, Simeon vorbise mai mult. Hotărâseră împreună să-i dea lui Galaal câteva oi din turma lor, ca să poată ieşi din simbria amărâtă a negustorului grec unde lucrase.

Acum fierbea încă de mânie şi indignare, dar o să-i treacă. Toate trec… Nu se mai auzea nimic, nici un zgomot. Încremenise totul. Se uitară unul la celălalt. Până şi Galaal dădu semne c-ar înţelege. Vru să scoată iar burduful, dar renunţă, pironindu-şi privirea în foc. Erau încordaţi, iar câinii se făcuseră mici de tot. Nu se mişcau nici ei, nu lătrau, doar căutau cu priviri parcă înspăimântate către stăpâni. „Nu-i nimic”, încercă să pronunţe cu glas ezitant unul dintre păstori, şi un „da” la fel de nedumerit se făcu auzit după un timp. „E focul…” spuse Simeon.  Priviră într-acolo. Flăcările se înteţiseră ca de la sine, dintr-o dată, revărsând umbre vii pe faţa lui Galaal, acum mai degrabă mirată.

„Ce se petrece?” mai apucă să întrebe Simeon, văzându-şi fiul în capul oaselor, privind spre cer.

Urmarea aici


Crăciunul – Bomboane sau nuci?

decembrie 9, 2008

Aleea îşi scrântea aerul undeva spre dreapta, în dreptul colţului cu buticul, la capătul rigolei cu frunze şi cu un bec anemic sus. Îmi era lene să măsor paşii până acolo. Când am intrat pe ea, mă năpădiseră nostalgiile. Prima dată fusesem aici când ieşise soarele. Acum era vânt subţire şi ascuţit ca briciul. Purtam balonzaiderul ponosit al anilor ’60, ’70 şi îmi aminteam de bunicul. La înmormântarea lui, îi picase o rază de soare de un vertical aproape obraznic exact pe vârful nasului. După aia n-am mai stat, am plecat la Aguda să beau must. Aguda era un fel de rudă, avea gardul lipit de şopronul bunicului şi via la marginea dinspre IMS. Niciodată n-am ştiut ce însemna asta, ceva legat de tractorul pe care îl pornea aşa de greu unchi-miu în fiecare dimineaţă de iarnă, sculându-mă cu noaptea-n cap.

Dar asta fusese demult, în copilărie. Aleea îşi tot scrântea aerul, iar eu aproape că râdeam de toate astea. Sigur că nimeni nu m-ar fi crezut, dacă aş fi povestit. Să creadă, ce? Că aveam impresia că văd numai eu o lume în care, de fapt, toţi se înfruptau, care cu ce-apuca? Dar aşa se întâmplă mereu: fiecare avem impresia că suntem stăpânii realităţii, până începem să simţim că ne fuge totul de sub picioare. La mine, asta nu s-a întâmplat niciodată de Crăciun. Nu are importanţă de care Crăciun. Nici eu nu ştiam de ce îmi aminteam acum, trecând de capătul aleii cu aerul scrântit, în dreptul colţului cu buticul. Fusese o iarnă ca-n oricare copilărie, cu zăpadă multă şi lunecuş pe lângă gardurile straniu de luminoase. În câte o poartă, vedeai pe gospodarul încotoşmănat fâcând pârtie. Cred că imaginea asta a făcut să leg o întâmplare de Crăciun de la ţară, de locul ăsta, care nici el nu era el, ci uliţa copilăriei din cartierul ăla mărginaş.

De atunci îmi socotesc bomboanele. Sau nucile. Cumpăr din cele învelite în poleială şi îmi burduşesc buzunarele cu ele. Apoi le tot număr pe ascuns, ca şi cum aş muta borcanele cu gem în beci. Ţin mult la bomboanele astea, mai degrabă la povestea aia de Crăciun, fiindcă nu are importanţă dacă sunt bomboane sau nuci. Îmi bag mâna în buzunar şi, când dau de ele, parcă trag bucurie pe aţă să-mi fac rozariu. Abia aşteptam să muşc din ele, sau să sparg prima nucă. Din capătul aleii se vedea apa. Ochii se odihneau de tot praful nesiguranţei încercate când am văzut zona aia defrişată în mijlocul parcului, lângă stadion. Ca să ajung acolo, trebuia să cobor vreo douăzeci şi patru de trepte. Şi atunci le coborâsem, erau alunecoase. Dar asta fusese altă dată. Şi nici măcar nu fusese de Crăciun.

Când am trecut de capătul aleii, câţiva copii râdeau cu gura până la urechi. Ce-or fi găsit de râs? m-am întrebat. Unul dintre ei m-a văzut şi a început să fredoneze un colind. Repede l-au însoţi ceilalţi. Era cât pe ce să le spun că mai e până la Crăciun. Dar mi-am amintit cum, la înmormântarea bunicului, îi picase o rază de soare de un vertical aproape obraznic exact pe vârful nasului. Aşa că am scos toate bomboanele alea, sau nucile, nu mai ştiu, şi le-am dat. Pe marginea aleii aerul poleia tei.


Căpcăunul

septembrie 19, 2008

Ieri dimineaţă, pe cearşaf, am aflat, la trezire, urme de Căpcăun. Simţisem peste noapte o apăsare ca de munte aici, în piept, şi, fireşte, eram curios să ştiu cine mi-a călcat în picioare somnul. Era plin locul de frunze şi de crengi, perna îşi scuturase din fulgi si, pănă şi mie, părul îmi era răvăşit. Aerul era cald încă, semn că dihania trecuse prin mine cu gura larg deschisă, cu o răsuflare de foc încins.
Aşa că m-am holbat de să-mi iasă privirile nu alta, de ajunsesem să văd numai ochi de jur împrejur.
Şi se făcea că aud muntele plangând şi suspinând din toate stâncile şi că visul mi se întunecase de tot şi că duhul mi se zbătea la picioare, când, din durerea unei lacrimi uriaşe din care băuseră toţi ai mei, din neam în neam, se năştea un balaur cu măruntaie gata uscate şi bine afumate. Limba i se despicase pe la ceasul al cincilea de zeci de ori şi urla îngrozitor de sâsâit.
„Ăsta pe dinafară e câine şi pe dinăuntru e şarpe”, m-am socotit.
Şi mereu se prefăcea: ba că e din pământ, din chiar întreg globul pământesc, ba că e pur-sânge, din sângele vitelor pentru jertfa de seară şi al martirilor, mai ales, ba că e numai praf şi pulbere, ba că e foc şi pucioasă şi fum, de parcă ar arde istoria din temelii. Cuvintele mi s-au zdrobit între măsele, ca fracturate, de credeam că nu mi se vor mai ridica în capul oaselor niciodată. În cerul gurii am simţit un gust amar, de la Fiară.
„Ai să pieri în Adâncul de la mine din piept” îmi ziceam şi, din loc în loc, gura mi se făcea de aur. Iar el pierea.


Ce e mai real, stânca de sub picioare, sau răutatea din mintea altora?

iulie 23, 2008

Mi-a plăcut o povestioară plină de tâlc, primită recent pe email:

„Un călător apropiindu-se de o mare cetate întrebă pe un bătrân care era aşezat la marginea drumului: „Cum sunt oamenii din cetatea aceasta?” „Dar cum erau în cetatea din care provii?” întrebă bătrânul. „Oamenii de acolo erau oribili!” răspunse călătorul. „Erau răi, nedemni de încredere, detestabili în toate privinţele.” „Ah, răspunse bătrânul, şi pe oamenii din cetatea din faţă o să-i găseşti la fel.”

Abia se îndepărtă primul călător de bătrân când un altul se apropie ca să întrebe despre oamenii din cetatea din faţă. Din nou întrebă bătrânul despre oamenii din cetatea din care provenea călătorul. „Ei erau oameni buni: cinstiţi, harnici şi extrem de generoşi” spuse al doilea călător. „Mi-a părut rău că trebuie să plec.” Bătrânul răspunse: „Exact aşa vei descoperi că sunt şi oamenii de aici!”

Cineva îmi spunea că toată viaţa i-a fost o luptă cu răutatea oamenilor… Că a trebuit să trăiască permanent într-o dureroasă defensivă, pentru a supravieţui… Cum va înţelege şi mai ales cum va primi un astfel de om frumoasa promisiune divină din Psalmul 37:5 – „Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra…”?

Eram acuzat că dau bir cu fugiţii de la realitate. Dar ce e mai real, stânca de sub picioare, sau răutatea din mintea altora?


Iată, Eu stau la uşă şi bat…

octombrie 25, 2007

Am auzit sau am citit acum câţiva ani o povestire care tare mi-a plăcut. Am să v-o spun cu cuvintele mele, aşa cum mi-o aduc aminte. Nu ştiu autorul, nu cred că l-am ştiut vreodată.

Trecea într-o duminică pe o stradă din centrul oraşului, un om. Era tare amărât. Avea pe el o adunătură de gioarse găurite, peticite şi iar găurite şi arăta ca şi cum nu mâncase de multă vreme. Mergea cu capul plecat, cu merii lăsaţi, aproape fără să privească pe unde calcă.

Deodată se auzi rumoare, apoi răsună clar o melodie cum el nu mai auzise. Se opri şi privi într-acolo. După ce ascultă puţin strânse din umeri şi se îndreptă spre intrarea clădirii de unde se auzea muzica. Nu îi era nimănui greu să recunoască o biserică a pocăiţilor. Deschise uşa şi, după ce străbătu târâindu-şi paşii, micul hol, pătrunse în spaţiul care răsuna de cântarea pe care o auzise de afară.

Nu făcu mulţi paşi şi simţi o atingere delicată pe umăr. Se întoarse şi văzu pe un bărbat care îi şoptea ceva. Deveni atent. Omul spunea despre locul acela, că e un loc sacru, că nu e loc de cerşit… Ceva de genul ăsta. Şi îl trăgea uşurel spre ieşire. Curând se trezi iar afară.

Bâiguind „Trebuie să fie o greşeală…”, intră iar. Acum i-a văzut pe cei doi bărbaţi care stăjuiau intrarea. Cel care îi vorbise prima data îi tăie calea: „Prietene, n-ai înţeles? Aici e o biserică, nu un loc de cerşit.” I s-a părut foarte categoric. Celălalt s-a apropiat de el şi amândoi, cu atitudini de o cordialitate ameninţătoare, l-au împins iarăşi afară.

Omul oftă. Îşi puse jos tăgârţa murdară pe care o ţinuse în mână, gândindu-se că aia o fi cauza… Apoi intră iar. De data asta cei doi l-au însfăcat fără o vorbă şi l-au zvârlit afară. Începuse să plouă mărunt şi apăsător. Omul se străduia să-şi adune de pe jos trupul rănit în cădere şi tăgârţa de care se împiedicase.

Când a simţit atingerea aia uşoară şi când i-a întins mâna să-l ajute să se ridice, a murmurat aproape plângând: „M-au dat afară… Şi aici m-au dat afară…”
„Nu te necăji… Mai stai puţin, să mai încercăm o dată. Eu stau de zeci de ani şi bat la uşa asta…” i-a spus domol Cel ce îl ajuta.