Ce s-a întâmplat la Crăciun?

Ce s-a întâmplat, de fapt, la Crăciun? Biblia ne explică atât din punctul de vedere al oamenilor, cât şi din punctul lui Dumnezeu de vedere, acest eveniment. Profetul spune: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii.” Era ceea ce puteau înţelege oamenii. Cineva ca noi va fi Acel fiu al omului, singurul aşa de minunat cum noi n-am fi niciodată capabili a fi. Cineva dintre noi va putea fi Sfetnicul fiecăruia în problemele complicate ale vieţii, va merita şi va accepta plin de bunătate şi putere închinarea noastră, va avea în mâna Sa cheia împlinirii visului din totdeauna a tuturor oamenilor care tânjesc după viaţa fără de moarte, mai mult, va umple de pace realitatea în întregimea ei…

Extraordinar! Ce fel de om va fi? Mai ales că tot Isaia Îl vede şi ni-l descrie cu totul altfel: „Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă.” Şi asta puteau înţelege oamenii. Dar cum se leagă aceste două profeţii? Cine, cum şi de ce va îmbina în fiinţa Sa atât dumnezeiescul desăvârşit, cât şi prăpastia sordidului omenesc, pentru a satisface aceste două fotografii profetice atât de clare, dar atât de contradictorii?

Acum ştim. Noi acum ştim. Este cu neputinţă să ne înşelăm. Veacurile au mărturisit şi pământul I-a purtat prezenţa. Indiferent de circumstanţe, de bucurii sau suferinţe şi moarte, acolo unde ajunge El este pace, este viaţă veşnică, este înţelepciune, este Dumnezeu. Acesta ar trebui să fie Crăciunul. Ceva ce se proclamă cu întreaga viaţă, nu o mai mică sau mai mare sărbătoare din an. El are sursa şi ecoul în veşnicie. Iar aici trebuie să ne amintim spusele Apostolului Iubirii, Ioan. El scrie la începutul Evangheliei sale: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o… El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu;  născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.”

Ioan vede Crăciunul din perspectiva sursei lui. El ii dă semnificaţia corectă şi completă. „Voi nu veţi fi niciodată în stare să faceţi un Crăciun adevărat, oameni buni!” pare a ne striga Ioan. „Crăciunul este comunicarea lui Dumnezeu, este colindul Lui la uşile inimilor voastre. „Am un dar… darul fără de pată şi fără vreo plată. Eu mă bucur de El, vreţi să ne bucurăm împreună?” spune Dumnezeu, aprinzând steaua puterii Sale în creştetul bradului creaţiei Sale. Când S-a născut Hristos în Betleem, Dumnezeu ne-a spus pe înţelesul nostru povestea veşniciei întregi. Ceea ce Ioan numeşte „Cuvântul”. Ghilimelele sunt la locul lor, fiindcă orice nume omenesc am da noi esenţei dumnezeieşti, capacitatea de comunicare de Sine a lui Dumnezeu trece ca fulgerul dincolo de orice înţelegere a noastră. Noi îi vedem doar „Lumina”, „Dragostea”, „Pacea”, „Înţelepciunea”… Susurul blând şi subţire…

Ce Crăciun minunat a serbat Ilie la gura peşterii de la Miţpa! Ce Crăciun minunat am avea noi în fiecare zi din an, dacă am căuta faţa Domnului, ca Ilie…
Ce colind blând şi subţire am asculta…!

Publicitate