O umbră ca un corb

– Pe care umbră vrei să ţi-o mănânc mai întâi? şopti corbul, ghemuindu-se pe o creangă frântă de salcâm… Pe cea din tine, sau pe cea din celălalt?
Ochii lui roşii ca două pete de sânge murdăreau totul în jur. Avea dreptate… În ultima vreme văzusem şi eu şi eram îngrijorat, chiar speriat. Iar acum apăruse problema asta. Umbra, o văzusem… Am încercat în fel şi chip. Nu reuşisem nicicum. Am început să cred că nu voi scăpa niciodată. O vedeam crescând, lăţindu-se, acoperindu-mă, întâi pe mine, insinuându-se adânc, sucindu-mi sentimentele ca pe nişte sfori de priponit caii şi ciopârţindu-mi fără milă voinţa, apoi întinzându-se-n jur, trecând de grădină tocmai spre fundul curţii, dincolo de livadă. Era lângă casa vecinului, va ajunge la el şi-i va face la fel, adică îl va umple şi-l va măscări de nu va mai şti nimeni cum era… Şi îi va spune că datorită mie e el aşa de murdar. Mie îmi spunea de el, de nevastă-mea, de copii…
– Ei, şopti corbul din nou aproape vesel, exasperându-mă, te-ai hotărât?
Nu era deloc uşor. Adică… Nu era uşor, şi gata!
Ce să-i răspund? Dacă mă doream curat, fără acestă umbră umilitoare şi acaparatoare, la fel îl doream şi pe prietenul meu, vecinul de alături. Ce să aleg? Eram sigur că avea şi el umbra lui, care se întindea până la mine. La toţi era la fel. Nu vedeam scăpare. Eram un sat de oameni strâmbaţi cu totul de corbul ăsta şi de umbra lui. Nu scăpa nimeni, trecea din tată-n fiu şi se înmulţea de la unul la altul, ca rudenia de sânge. Au încercat vânătorii noştri să ne scape de corb şi de umbra lui, dar n-au făcut decât să-i stârnească hohotul oribil şi să-l aducă mai aproape. “Mă hrănesc cu ura voastră”, croncănise el. “Urâţi-mă, urâţi-mă!” Şi îl urai, nu aveai ce face. Nu-l puteai iubi, erau altceva decât orice ar fi putut fi iubit, el şi umbra asta a lui. Îl urai de nu mai puteai.
Aseară nevastă-mea plângea de frică şi ruşine. Aşa cred. Stătea în colţul bucătăriei, îmi arăta umbra aia groasă lăfăindu-se peste tot, ţinea copiii lângă ea şi plângea. Nu puteai călca nicicum, să te fereşti. Au încercat oamenii tot felul de cizme, tot felul de salopete… Nimic. Până la urmă întrebarea aia greţoasă, aia de trăgea răspunsul din tine ca pe o tumoră, fără menajamente sau anestezie, se auzea iar: pe care umbră vrei să ţi-o mănânc?

Of, of, of! A venit vremea pentru un răspuns. Ca un ştreang deasupra capului, ca o sabie, ca un fier de ghilotină. Pe cea din mine! Aşa am zis. Pe cea din mine. Cea care se abătea peste ceilalţi, mai ales peste cei dragi. Cea care murdărea cel mai tare, care se umfla şi ucidea totul ca să se umfle şi se umfla ca să ucidă şi mai mult. Aşa am zis. Hohotul se transforma în horcăit. Umbra se trăgea înapoi scrijelind iarba şi neascunzându-şi scrâşnetul. Trebuia să fac asta de la început. Hrănisem toată mascarada asta cu mine… Numai cu mine… Şi câţi nu fac la fel!? Trebuie să le spun. Hei, muriţi, aşa… Hei, umbra e în voi!

Publicitate