Supune-te de bună voie!

Cum să ceri aşa ceva, cuiva? Chiar dacă îi ceri să se supună lui Dumnezeu, sau mai ales atunci… Întotdeauna îşi va arăta propria sa autoritate, opunându-ţi-o cu vehemenţă. Indiferent la orice argumente şi clădit puternic pe experienţa lui îndelungată, fiecare îşi va etala şi proclama adevărul propriu. Dar un lucru este clar: experienţa nu mântuieşte. Subiectivitatea nu e calea spre cer…

Explicam aici cum văd eu această problemă. De fapt, atunci când nu ne raportăm experienţa la aceeaşi sursă de adevăr, e normal să apară conflicte. E normal să vedem iubire şi interes când vorbim despre copiii noştri. Dar al meu are 25 de ani, e însurat şi poartă barbă, iat al tău învaţă să zică „mama” şi îşi udă scutecele. Singura experienţă comună este că suntem într-un compartiment de tren. Dar şi aici apar probleme: eu cobor la Ploieşti, iar tu la Bucureşti. Comune ar rămâne urcatul şi coborâtul. Şi mâncatul timpului.

Adică ne naştem la fel, trăim un timp (pe care-l „mâncăm”), apoi murim. Dacă închinarea noastră nu e comună, nu putem vorbi despre acelaşi Dumnezeu.

Atunci care ar fi Adevărul? Încercând să elimin subiectivitatea mea din ecuaţie (deşi niciodată nu o voi putea face total), ar trebui să fac apel la ceva exterior mie, nouă, faţă de care să ne raportăm. La ceva cu putinţă de cunoscut şi de asimilat pentru câţi mai mulţi dintre noi. La un Adevăr unic şi imuabil, dar care să se poată uni cu subiectivităţile noastre rămânând acelaşi unic şi imuabil şi conferind siguranţă experienţei.

Singurul astfel de Adevăr este Isus Hristos al Scripturii. Deschid Cartea şi trăiesc. Cartea este acel ceva obiectiv de care am nevoie. Nu anulez subiectivitatea nicicui, nici El n-ar face-o. Supunerea înaintea Lui nu poate fi decât de bună voie!

Publicitate