O punte uneşte moartea unuia de naşterea altuia

iunie 13, 2009

O punte uneşte moartea unuia de naşterea altuia, legând totul cum legi două furnici cu un fir de mohor. Apoi orăcăie inima ca un amfibian strivit sub o piatră, de atâta absurd. Sub orice perfuzor, lacrimile par chestii fixe, cuie de bătut frunze verzi pe ramurile frânte…

Dacă n-ar fi nunta Fiului de Împărat, astfel că toate astea nu sunt decât cadouri pentru veşnica pereche, nu aş înţelege de ce moarte şi naşteri, vârste şi vai, iubire şi ură, noroi şi diamant, cale şi pas, chiu şi alean…

Dacă n-ar fi nunta Fiului de Împărat, haina cea albă nu ar mai fi decât nedumerire, de atâta întindere a iluziei paşii speranţei s-ar nărui, foamea de cer nu ar însemna mai mult decât o pictură murală dintr-o peşteră sub pământ.

De atunci dănţuiesc în durere şi bucuraţi-vă şi iarăşi zic bucuraţi-vă în toate necazurile ori învingerile ori alergările încă ale perfuziei care sunt, sub aerul înveşmântat în absurd. De atunci, fulg şi magmă, por al privirii ori crater de dor, de atunci partea mea este Domnul şi toate lucrează-mpreună, ca moleculele ploii când creşte un crin.


Nu plâng, nu tac, nu uit, nu trec

iunie 5, 2009

Înregistrarea a fost realizată în septembrie 2007 de către Iosif Mureşan de la Studio Mesaj din Cluj, pentru Credo Television


Mai mult, din ce în ce mai mult

mai 21, 2009

Mai mult, din ce în ce mai mult

___________________________________________________________

Mă vrei mai mult, din ce în ce mai mult-
se rupe lumea ca un colţ de haină
cuprinsă-n spini ce sfâşie o taină-
eu strig în rugăciune şi ascult.

Migrează către spaţii linişti sure
cu zbor ciuntit de vânători năuci…
Dar ca-ntr-o-ntâmpinare Tu m-aduci-
un fir de grâu pe-o buză de secure.

Scrâşnind, clipita-nvinsă mă renunţă
şi piatra ei, căzută-n gol, dispare.
Ieşt-am, Doamne, mut, din calendare…
Adun din Tine, ca un pui, grăunte!

Mă vrei mai mult şi sunt mai mult, mereu-
e undeva în cer o avalanşă…
Pe chipul meu, ca pe-o imensă planşă,
Şi-a desenat iubirea Dumnezeu.

Şi de atâta steag, ascunsă-i oastea
ce trece cu învingeri peste stele,
adastă-n graiul luminării mele:
merit eu, Doamne, oare, toate astea?

Mă vrei mai mult? Mă fă cum Tu mă vrei!
În mâna Ta sunt lutul ce pulsează…
E-n cer o veşnicie şi veghează
Cuvântul Tău în adâncimea ei.

Şi tac de mine toate ca de-o apă
ce-acoperă un ochi ascuns de mare…
Ieşit-am, Doamne, mut, din calendar
şi-s orb la Tine-n taină, să mă-ncapă!


Doar dragostea Ta

mai 4, 2009

Dacă n-ar fi

aprilie 24, 2009

Ce gust ai tu, ce hrană poţi săra?

aprilie 6, 2009

_______________________________________________________


Matei 5:13

Ce gust ai tu, ce hrană poţi săra
cu pulberea din cugetarea ta?
De care vânturi ţi se-nchină chipul
ce-l desenează-n plaje vagi, nisipul?

Cine mai poate, acestui pământ
să-ntoarcă sarea dusă de vânt?
Pe care drumeag, din paşi, îşi păstrară
urmele, albe cămări de vioară

ce-n cântec ştiu să îşi ţină gustul,
măsura iubirii, nu frica, nu lustrul
ce-ntunecă negrul făcându-l străluce?
Pe ce limbă sarea mai zice, atunce?

O dală pe drum, călcată-n picioare,
călătorie stearpă, care doare…
Sarea vărsată din gura Domnului
afară, sub urmele omului…

Şi mă întreb: câtă sare sunt eu
când hrana lumii-o gustă Dumnezeu?
În care colţ din bucătăria Sa
se află fiinţa mea?

Învrednicit să fiu sarea pământului,
m-am dat apei, m-am dat vântului?
Fă-mă, Doamne, limpede bocnă
la Tine în ocnă!


Doamne trage-mă de Tine până ajungi

ianuarie 5, 2009

Doamne trage-mă de Tine până ajungi
apoi fă-mă alunecuş şi dă-mă pe gheaţă
între timp predică pe munte şi fericire găseşte-mă
că tuna de dragostea Ta până ploua

nu încurc iubirile nicidecum
ştiu că pleoape albe numai pe spumele mării pot coborî
cu cât e furtuna mai mare cu atât mai albe sunt ele
spumele albe ale gândurilor de alint

nimeni nu Te măsoară când Te înduri
toata lumea transpiră de neputinţă
de atunci încolo şi-ncoace paşii împart urme oricui
că ai trecut pe acolo şi că ploua

cred că liniştea mea nu are nimic cu liniştea mea
de când ai pus Tu crucea la răspântii de sentiment
şi eşti atât de Isus că Se Dumnezeu răstignirea
şi în cer trage-mă de Tine ca să ajung


Pui zilele ca fructele într-un pom

ianuarie 3, 2009

***
pui zilele ca fructele într-un pom
şi vin viermii durerii de sâmbură până la desfrunziş
iar eu întreb despre alcătuirea anotimpului
din cocori şi alte alea ca nostalgiile

e mai greu să explic glezna vântului luxată de vele pe mare
cum ar fi o călătorie în galerele îndrăgostirii intergalactice
cu toate sentimentele în alarmă ca un mare pavoaz fluturat
peste amiralul îndoielii de tine însuţi

Doamne trec timpul de parcă aş trece clasa
şi fulg încet de la un colţ la altul al privirii
în ansamblul iluziei şi al uitării în oul micului dejun
până la gulerul scorţos al ceaiului din coajă de albastru

de acolo pătrund în existenţa mea
ca zaheu între crengile sicomorului
că vii si că nu am hrănit trandafirii că şi ei
au ghimpi de atâta frumuseţe îndoliată

aşa că mere-mă şi sicomori-mă şi alt anotimp îndurat
cand pui zilele ca fructele într-un pom


Fântâna în clocot 01

septembrie 27, 2008

***

când vom aduce pe deasupra noastră aerul ca o scorbură
atunci vom învăţa lemnul bradului într-adevăr şi adânc
până la cruce până la curgerea lui în miresme
şi cum durerile îl lemnuie şi îl frâng

atunci vom dezmetici fiecare vertrebră de vertical
învăţând-o despre trepte şi despre heruvimi
cum marea învaţă gustul din fiece val
sarea din el ca pe pâini

şi nu ne va şti nimeni pe dinafară şi pe dintreg
nici căsăpirea memoriei cu vreun dinadins
doar clipa aceea când scorbura o-nţeleg
ca pe o adâncitură în plâns


The poetic impressions – The Eleven Response

martie 26, 2008

Violeta mi-a făcut o bucurie: mi-a tradus textul ăsta şi probabil că vor urma şi altele. Îi mulţumesc ei şi Domnului care i-a pus pe inimă să facă asta.

Poetic impressions
The Eleven Response

How can you measure the darkness?

It depends what each understands by „darkness”. Could be that place the light starts or could be that place it vanishes. Most are afraid of something they always see in shadow, at least in a shadow. Something it looks like despair. They forget the darkness never overcame the light!
TS:
How can you measure the darkness?
IP:
I measure with a candle unbounded rooms
My soul drags its empty treading
Step by step it breaks the light away from the mirror
It is the only one who measures the night in the defeated scream.

***

I pushed the darkness off and dragged closer to me
The morning wink, the wagon jarred over the strawberry hill
They were asking me how I could keep this smooth descendent road
I was impassively sought for the sap under the shell of a locust branch
It was dark and I couldn’t see its pulse
When that high locust lost all its thoughts except the last one
That moment I found how the wind blows over it days and nights
Nor in dark nor in the light I found it never hurts
The blowing wind dispersed its bitter flowers
I chewed them to learn how the sap shines because of so many bees


Trecerea prin icoană (fragment 01) + English version

februarie 12, 2008

cer.jpg

***

când cerul ţi-e atât de înalt
înseamnă că ai aripi
dacă e atât de albastru
înseamnă că ştii ce să faci cu ele

nu-mi spune
după norii ăia nu e nimic
nimic altceva decat Dumnezeu

Iată şi versiunea în limba engleză, traducere Andreea Luncan

***

When you sky is so high
you surely have wings
if the sky is so blue
you surely know with your wings what to do

Don’t tell me
There’s nothing else beyond those clouds
Absolutely nothing but God.

(Translated by Andreea Luncan)


Poemul frunzei

februarie 3, 2008

Mă rog, Stăpâne, ca o frunză-n pom
De vântul ce-i asaltă cetăţuia,
În adâncimea vămilor din om
Să fluture-n furtună aleluia

Cum flutură cel steag pe metereze
Nerupte sub duşmanu-nverşunat.
Tu fă-mă, Doamne, treaz în vremuri treze,
Cu inima aprinsă şi curat…

Nu vreau mărirea vârfului de munte,
Acolo dor furtunile mai rău,
Vreau pacea care ştie să asculte
Şi cel din urmă susur blând al Tău.

Vreau aripă de înger să-mi smerească
Atunci când zbor, înaltele plecări
Spre soare, de-nchipare omenească
Şi de fereastră plină de mirări.

Căci am privit spre Creanga de afară
A Pomului ce frunză m-a zidit
Ca să ma-nfăţişeze-n primăvară
Tremurător şi veşnic şi iubit.


Timp de rugă

decembrie 22, 2007

Timp de
rugă

Timp de rugă dai, îl presari peste noi,
freamătă de el gândurile ca de veşti.
Când ne ridicăm din plâns amândoi,
parcă spun inimile noastre poveşti.

Faci semne de departe, cu mâna, semne de cui:
„Te-am salvat, te-am salvat, fii fericit!”
Trec ciocârlii prin mirarea unui freamăt haihui
când un spin îl desprind de pe fruntea-Ţi şi îl recit.

Timp de-nchinare ce susură când mă cuprinzi
în auzul cel nemişcat, necuprins, neştiut…
Toate petalele florii pe care mi-o-ntinzi
în jurul lacrimei mele s-au strâns şi-au încăput.

Pedestre minuni se apropie, merg pe genunchi
aşa, ca în faţa regelui lor, îndrăgostiţii.
Seve măsoară-nălţimea împărătescului trunchi,
pacea sădeşte din loc în loc verzi armistiţii.

Noi tot vorbim şi se face târziu şi se face mereu,
cresc în jur morile care visează grâu…
Corabia lumii a acostat astă seară şi cheu,
cheu de lumină şi alabastru este gândul-pârâu.

Timp de rugă dai, îl presari peste noi,
este împrimăvărare în toţi bobocii cuvintelor.
Doamne, când ne regăsim din plâns, amândoi,
între noi se înalţă sclipind Sfânta Sfintelor!


Se flacără lumina

decembrie 20, 2007

se flacără lumina şi se piatră
şi colţuroasă-n stihuri se frământă
fiinţa mea în dor se-ndeodată
vederea mea în zbor se despământă

şi mă ciupesc cum corzilor vibrarea
scântei de spini măslini de rugăciune
în steaua magă se apleacă zarea
răsare peste iesle soare-apune

mai cald nu e ca-n nările de vite
decât în ochii Pruncului minune
se zbat în mine clipe despletite
scântei de spini măslini de rugăciune


Omul cu semn de-ntrebare

decembrie 19, 2007

Omul de umbră

decembrie 18, 2007

pe imagini de Leonardo da Vinci


Liniştea dintre două tăceri

decembrie 16, 2007

Mesaj postat pa ClaS la data de 02 mai 2001

Dragi prieteni, dragă Alin, 
mă gândesc cât de bine ne-ar stă împreună, punând la cale ţara poeziei creştine… Mă gândesc la întâlniri periodice în jurul aceleiaşi mese, la „tabere de creaţie” undeva la munte, la un festival de amploare cu multă poezie creştină, care să pună pe gânduri, bă chiar pe jar, ţara asta unde omul e născut poet… Din păcate, rămân cu gândul şi cu rugăciunea. Toate astea costă, iar eu nu am cum să fac altceva decât să visez în continuare.
 
Îndrăznesc să lansez o invitatie: haideţi să ne rugăm zilnic, la o oră pe care s-o stabilim de acord, pentru aceste lucruri. Am încredinţarea că nu va fi în zadar şi le vom primi.

Mulţumesc, A, că tratezi cu seriozitate şi entuziasm eforturile noastre comune de a învăţa să ne închinăm într-o limbă specială care este poezia. Sunt convins că vei ajunge şi tu să trăieşti în acea stare a fiinţei unui îndrăgostit de poezie când nu te vei mai putea desprinde de condei, aşa că va trebui să scrii mereu, fiidcă scrisul e undeva în tine şi doare dacă nu spune. Eu nu scriu nici mult, nici des, dar nici nu sunt în stare să fug de scris. Vei vedea…
 
Ştiu, şi mie mi-e clar că scriu altfel decât înainte, iar asta mi se întâmplă cu voia mea. Deşi nu ştiu exact de ce, poate că de la o vârstă încolo trebuie să faci proză. Dar fiincă sunt un poet (şi încă unul de respiraţie scurtă!) încerc să „prozaizez” cam cum ai văzut. În ce priveşte lungimea versului, cred că e vorba tot de tentaţia prozei.
 
Până acum am mai multe cărţi scrise din care nu au apărut decât cele pe care le ştii. Nu cred însă că dacă ar fi apărut toate în ordinea în care le-am scris ţi-ar fi schimbat schimbat mult observaţia cu privire la „vârstele poetice”.
 
Şi mai e o tentatie manifestată cel puţin că intenţie, în modul meu prezent de a scrie. Nu o numesc, aştept să văd dacă e destul de clar prezentată ochilor cititorilor… Dacă se simte în poezie…
  
Legat de numele „Liniştea dintre două tăceri”, el este dat de titlul uneia din poeziile din carte pe care o adaug aici. Se pare că ai darul să mă provoci. Deci iată ce înseamnă

Liniştea dintre două tăceri:
  
  Credinţa e liniştea dintre două tăceri
  pe care pot trece convoaie, poţ lasă urme,
  poţ fi războaie, dar nicidecum nu o poţ birui.
  Desigur, şi acest poem este tot o credinţă mai mică,
  o pârtie pe care vântul alunecă spre toamnă
  cu frunzele după el, cu frunzele după el.
  
  Ce trist, că trebuie să se închege undeva timpul
  acestă care curge acum! Cel mai bine e
  când se leagă şi se leagănă în credinţă, nu ca norii
  care fac forme de apă zburătoare, corozivă,
  şi ascund soarele, îl mănâncă, şi trimit aripă
  de umbră sub copaci, sub oameni, sub munţi.
  
  Apoi cresc licheni şi muşchi şi e răcoare
  ca-n casele de pământ de pe pământ şi e înrobitor
  ca-ntr-o poveste cu zâne şi zmei. Litania orei
  abia dacă se mai aude, clopotele secundelor
  au tot bătut, acum aproape că tac, aproape că mor,
  unul după altul, clopotele secundelor.
  
  Cum sună, dragă, omul care nu vrea să înveţe
  îndăinuirea? Ca un chimval zăngănitor, că o aramă
  sunătoare, că o cratiţă goală aruncată pe pietre,
  iar ecoului lui datu-i-s-a nevrednicirea să caute mereu
  cu mâinile în lut, liniştea dintre două tăceri,
  căpătâiul fiinţei, liniştea dintre două tăceri.
  
  Cam asta-i!
  Îţi mulţumesc pentru urări, şi ţie asemenea, şi
  Fiţi binecuvântaţi
  Ionatan


De nu vrei astfel a te pierde

decembrie 14, 2007

De nu vrei astfel a te pierde

__________________________________________________________

În crâng îşi tremură ivirea
un fir de iarbă-nlăcrimat,
misterios îl saltă firea
din trupul ei de împărat.

Misterios despică vântul
hlamide lungi în lama lui…
Vin păsările şi mănâncu-l
adânc, verdele firului.

Şi umbra i se-ntinde iară
pe sub pământul împărat,
anemic domn cu rod de vară-
apoi, steril şi îngheţat.

Ce vină are firul verde,
cel mut, neputincios, stingher?
De nu vrei astfel a te pierde,
îţi pune rădăcina-n cer!


Despre poezia mea

decembrie 12, 2007

clas1.jpg 

Mesaj postat pe ClaS la 8 martie 2001

Re: o poezie

Dragii mei, nici nu stiţi cât mă bucură intervenţiile voastre şi cât mă ajută părerile emise. Vă mulţumesc. Dacă suntem 2 sau 3 în Numele Domnului, chiar dacă ne despart fizic sute sau mii de km., El este cu noi.

Frate I, mă bucură prezenţa Dvs, e adevărat că mă văd puţin depăşit, nu am pretins niciodată că mă pricep la multe lucruri, iar bagajul meu de lecturi teologice este cu totul neimpresionant. N-aş putea avea niciodată o viziune prea amplă asupra anumitor aspecte mai puţin legate de acea parte inefabilă a lumii, de unde vine poezia.

Aici cred că mă apropii de T, nu ştiu cât pot merge dincolo de subiectivitatea creatoare. Sunt încantat să constat două viziuni bine formate şi bine formulate, lucrul acesta nu pooate fi decât benefic. Dar fiindca mi s-a atras atenţia că sunt prea lung în mesaje, voi incerca să condensez.

E adevărat că las de obicei textele să plutească, mai ales spre final, dar dacă acesta nu este foarte expresiv totusi, nu este suficient de bun. În textul cu pricina există o destăinuire a unei stari de pribegie a inimii, este traversat un moment de tristete şi de derută – se poate întâmpla oricui, nu? – finalul ar fi trebuit să sintetizeze, să rezolve… Faptul că nu a fost suficient de clar mă îngrijorează.

Gândul acela („eroul”poemului) este de fapt un pretext. Aşa cum drumul către Emaus a fost un test şi un pretext pentru iniţierea celor doi ucenici. Ei veneau dinspre moarte spre viaţă, dar nu ştiau asta, Domnul i-a învăţat. Au ajuns, desigur, dar nu acolo unde se aşteptau, ci altundeva… Emausul are două dimensiuni, ca totul în viaţă: pe cea fizică, dar şi pe cea spirituală, gata să se descopere după parcurgerea iniţiatică alături de Isus.

Este o regulă însă: poeţii nu-şi pot explica propriile texte (deşi mie nu mi se pare a fi chiar aşa.)

Mă întâlnesc de minune cu subiectivismul lui T. Este normal, dacă ţinem cont de faptul că amândoi scriem poezii. Eforturile de obiectivare făcute prin împletirea în text a unor elemente desprinse din realul imediat dau senaţia de viaţă. Sau cel puţin aşa intenţionez.

Vă mulţumesc din nou. Aştept şi alte comentarii, alti autori, alte texte…

Domnul cu noi!

Ionatan Piroşca