Inima la larg (sau ce este poezia creştină)

unt momente când orice simţire devine o poezie, când chiar o simplă privire ori-încotro îndreptată poate desface din băierile inimii ecluze pentru revărsarea vijelioaselor acumulări de sentimente, gânduri, viziuni. A struni această împlinire de sens nou, de oglindire profundâ în propria fiinţă a ceva măreţ de dincolo de ea, înseamnă a ne limita pe noi înşine. A o înstruna – a elibera poezia în mod armonios în orchestra formării şi desăvârşirii personalităţii noastre, mereu angajată în repetiţii definitive – înseamnă, trebuie să însemne! a croi drumul clar, mântuitor, al făcătorului de pace cu sine, cu alţii, cu Dumnezeu.

n ton mai jos, un ton mai sus – uvertura acestei vieţi angajează în mod implacabil simfonia veşniciei. Mereu încercări, suferinţe, căderi sau izbânzi, pe toate poezia le sublimează în arhetipale iluminări care ne apropie de Cuvântul veşnic, ne înlocuiesc esenţial , până când vine vremea să strigăm ca apostolul: “Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine!” Pavel însuşi devenise o poezie: cea mai frumoasă, cea adevărată, cea mărturisitoare. El împlinea Cuvântul care pusese împreună inefabilul absolutului divin şi palpabilul creat şi locuit de subiectivitatea omenească, unind totul ca la început, când “Cuvăntul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.”

umai împlinirea în şi prin Cuvânt, asumarea întregii reprezentări a Lui ca Agent – singurul Agent mântuitor -, oglindirea cât mai fidelă a Persoanei Domnului Isus, este esenţa idealului creştin. Aici, pe acest pământ, biciuţi de multe, prea multe îngrădiri, ceea ce putem cunoaşte depinde de noi, de opţiunile noastre, dar ceea ce ajungem să cunoaştem cu adevărat ţine – paradoxal, nu? – de cât de dispuşi suntem să renunţăm la noi înşine! Doar aşa se poate instala comunicarea adevărată, acel “precum în cer, aşa şi pe pământ” pentru care Domnul ne-a învăţat a ne ruga.
Transcenderea umanului, realizată prin întruparea Dumnezeirii în Hristos, precum şi a limbajului – în Sfânta Scriptură – ne permit să comunicăm altfel, eliberaţi, îndrăgostiţi, senini, cu umbrele care suntem, cu tot ceea ce ar crede alţii că sunt, cu suprema lume a Celui ce este Lumina.

ot ce aş vrea să înţelegem este că ceea ce numim noi “poezie creştină” este o asemenea comunicare. Pentru un creştin, arta nu poate fi un scop: ar lua locul lui Hristos. Ea este un mijloc. Poezia creştină, aşadar, poate fi corabia în care S-a suit Domnul nostru pentru a predica mulţimilor, muntele unde schimbatu-S-a la faţă, piatra agoniei spulberată de rugăciunea până la lacrimi sau, de ce nu, leprele alungate de pe trupuri, nevederea făcută vedere, îndrăcirea izgonită şi nevrednicită şi rămânerea în heruvimă îngenunchiere, spre mântuirea multora şi spre slava lui Dumnezeu. Poet creştin este acela care poate striga aşa cum cântăreţul neîntrecut, împăratul rob al Domnului, David, striga: “Alerg pe calea poruncilor Tale, căci mi-ai scos inima la larg!”

Publicitate