Legătura înşelătoare

m în mână o sfoară şi o întind în jurul meu. Cuprind în legătura ei o mulţime de lucruri. Trag tare, să mi le aduc aproape. Sfoara se strânge, se tot strânge… Eu trag tare. Am prins în ea casa, familia, slujba, lucruri şi oameni, averea şi importanţa unei lumi întregi. Şi trag tare. Ceilalţi trag şi ei de sforile lor. Eu nu văd decât sfoara mea. Mă doare uneori strânsoarea acestor alte sfori, dar cred că-i a mea. Nici nu mă gândesc să-i dau drumul. Fac nod după nod, din ce în ce mai strâns, mai strâns. Am adunat de toate. Ce dacă au adunat şi alţii…? Fac eu cumva să-i prind şi pe ei, dacă nu m-or prinde ei pe mine! Ca să pot trage mai tare, mi-am amintit de carul bunicului, când aducea fânul, aşa că mi-am făcut un jug. Unul zdravăn. Să pot înjuga toată lumea în el. Şi am tras, am tras tare. Lumea nu putea fi urnită, dar funia s-a strâns la par. Adică la mine. M-a cuprins, m-a imobilizat, m-a sufocat…
Asta s-a petrecut în tinereţea mea. Când nu am mai putut, am strigat. Bine ca am ştiut la Cine!
Aşa se întâmplă cu funia păcatului. Fiecare trage de sfoara lui… Şi îşi închipuie că trage sforile lumii! Nu face decât să se cuprindă în laţul neiertător al propriei amăgiri…

Publicitate