Seceta frunzei

Fiecare frunză are câte o secetă verde,
După desenul zării, după sucirea-n vânt.
Şi-o umbră când priveşte spre pământ
Unde la toamnă sigur se va pierde.

Vor veni graurii să îi cânte de frig,
Nopţile să-i spună de jumătate…
Cocoşii vor ieşi din cucurig
Şi o vor trage deoparte

Să-i spună câte-n lună şi-n stele, câte s-au dus
Dintre persoanele frunzărite
De neştiut, de vis, de neiubite
De la inimă-n sus.

Că n-a mai rămas nimic, nici măcar ceaţa
Care vine după o noapte sucită
Cu omul către amara ispită
De-i zice viaţa.

Tu ce fel de secetă ai mâncat, frate?
Întreabă o ploaie ciudată.
Eu am trăit deodată
Fiinţele toate.

Atunci am ştiut că vorbise ploaia de har,
Şi m-am făcut din ce în ce mai mic
Până m-a luat de nimic
Şi în cer m-a hoinar…

Publicitate