Alfabetul de carne

ianuarie 14, 2009

Şi când mă gândesc că nici ne m-am apropiat de ce-aş vrea să spun… Dar ce-aş vrea să spun? Cine scrie vreun jurnal ştiind ce va fi pe pagina următoare? Dacă va mai fi ceva…
Numai că nu scriu un jurnal obişnuit. Este jurnalul scrierii iubirii. Iubirea nu are sfârşit sau început. Iubirea se rosteşte pe Sine, iar eu nu fac decât să iau notiţe. Şi am un alfabet de carne cu care scriu. Un alfabet de carne învăţat de la mama şi tata. Un alfabet de carne, care vrea o iubire de carne, despre care să scrie un jurnal de carne. Dar eu vreau să scriu un jurnal care să rămână, nu unul care să ardă. Focul, numai pe foc nu-l arde. Aşa că am luat Cartea ca să învăţ alfabetul de foc. Sigur că ceea ce e de carne va arde. De-aia miros eu aşa a mădulare mistuite!
De la focul săbiei învăpăiate a îngerului pus să păzească intrarea oricărui om purtător al „cămăşii mânjite de carne”, până la focul judecăţii din urmă, focul a însoţit şi însoţeşte mereu credinţa adevărată. Şi focul este tot un simbol al Duhului Sfânt, în Scriptură. Căci alfabetul de carne are nevoie de simboluri. Cuvintele de carne nu sunt decât simboluri. Noi nu putem acţiona nemijlocit asupra realităţii. Doar „Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător, mai tăietor decât o sabie cu două tăişuri.” Focul poartă în el puterea de a construi, sau de a distruge. Pentru asta are nevoie de lemnele simbolurilor.
„Focul să ardă pe altar şi să nu se stingă deloc: în fiecare dimineaţă, preotul să aprindă lemne pe altar, să aşeze arderea-de-tot pe ele, şi să ardă deasupra grăsimea jertfelor de mulţumire.” Singura putere a cărnii – singura semnificaţie a alfabetului ei – este să ardă de mulţumire. Să fie „jertfa de bun miros” a recunoştinţei. Altfel, carnea piere, alfabetul ei se topeşte în inutilitate veşnică. Legea lui Dumnezeu e ca „Focul să ardă necurmat pe altar şi să nu se stingă deloc.”
Lui Moise „Îngerul Domnului i S-a arătat într-o flacără de foc, care ieşea din mijlocul unui rug. Moise s-a uitat; şi iată că rugul era tot un foc şi rugul nu se mistuia deloc.” Atunci S-a descoperit Dumnezeu pe Sine. Combustibilul era El Însuşi, de aceea nu se mistuia. „Eu am venit să arunc un foc pe pământ. Şi ce vreau, decât să fie aprins chiar acum!” a spus Domnul Isus.
Ei, acum să te văd, alfabetule de carne!


Dumnezeu este Duh!

ianuarie 12, 2009

Jurnalul scrierii iubirii 04

E mai greu de priceput, pentru noi. Poate dacă înaintăm cu paşi mici… Duh infinit şi perfect, învăţăm noi, de parcă L-am putea învăţa. Măcar dacă ne-am putea închipui un duh perfect. Ca să nu mai vorbesc de infinit. Eu, cu măsură ştiută, limitată, la pantofi şi la pantaloni… Aşa o fi? Aşa trebuie să fie, dacă atâţia înţelepţi au spus-o. Infinit şi perfect… Poate mintea noastra cuprinde…?
Dar cu siguranţă că nu L-au putut vedea. Fiindcă prin definiţie un duh e ceva ce nu se vede. Nu poate fi perceput cu simţurile noastre. Putem vedea ce face, putem auzi ce spune, Îl putem primi în mintea şi în sentimentele noastre, putem stabili relaţii cu El, aşa cum stabilim cu orice altă persoană, numai că nu putem şti cum arată. Şi totuşi ni se spune că purtăm chipul Lui. Am tot căutat să văd ce spun înţelepţii despre asta. Şi i-am găsit întrebându-se. Aşa că am început să mă întreb şi eu.

Şi aşa am mai făcut un pas în aventura pe care v-o povestesc. În Scriptură ni se spune despre un Dumnezeu care vede, aude, face… şi că e Duh. Un duh care vede, aude, face. Seamănă cu ceva foarte cunoscut de mine. Şi eu văd, aud, fac. Nu-s oare după chipul Lui? Dar eu am ochi, am urechi, am mâini. O diferenţă ar fi că eu nu sunt duh. Ce numesc eu duhul meu e ceva ce pare a se descurca fără ochii şi urechile şi mâinile mele. Şi totuşi sunt alcătuit după chipul şi asemănarea acestui Duh. Diversele teorii despre cât şi cum a mai rămas, dacă e mai rămas ceva din chipul acesta, după căderea omului, despre distorsionarea lui sau despre incapacitatea omului căzut de a-i mai percepe prezenţa, atâta vreme cât nu am textul scripturii care să mă edifice, nu m-au convins.
Eu cred, pur şi simplu, că el este. Că ceva creat de Dumnezeul infinit, de existenţa Sa totală şi veşnică, nu poate să fie mai puţin decât e. Adică un chip şi o asemănare. Un cuţit e un cuţit. Nu poate deveni lingură sau pâine. Te poţi hrăni cu ajutorul lui şi poţi trăi. Dar altul te poate înjunghia cu ajutorul lui şi poţi muri. Asta s-a întâmplat, cred eu, cu „Chipul şi asemănarea”. A încăput pe mâna altuia. Cuţitul care am fost creat a intrat pe mâna unui criminal şi e acum o dovadă a crimei făptuite. Cum? Când? De ce? Vom mai vorbi.
Dar înţelepţii se întrebau… Şi m-am întrebat şi eu: dacă El vede, nu înseamnă nici că are, nici că n-are ochi. Înseamnă că vede. Că posedă funcţia vederii, deci… Dacă El face, nu înseamnă că are sau n-are mâini ca ale mele, ci că are puterea de a face. Ce ne aseamănă? Funcţiile. Deci El a transferat anumite principii de funcţionare de la Creator la creaţie? Şi apoi mi-a dat suflare de viaţă. Viaţa este principiul Său fundamental. Suportul vieţii Lui este viaţa Lui Însăşi. Domnul Dumnezeu mi-a dat Suflare din sufletul Său viu. Fluidul veşnic al Vieţii Sale a curs în forma de lut care eram, însufleţind-o. Suportul vieţii mele trupeşti este sângele. M-am gândit la semnificaţia jertfelor în Vechiul Testament şi la jertfa lui Abel, cea plăcută Domnului. La sângele vărsat al Domnului Isus, care poate mântui datorită proprietăţilor sale sfinte.
Şi nu mi-a fost greu să mă întreb mai departe. Eu am ochi fiindcă El vede? Am mâini, fiindcă El face? Am sângele fiindcă El e viu? Sunt eu până-n cele mai mici amănunte biologice, după chipul şi asemănarea Lui? Nu ştiu… Îi las pe înţelepţi să se pronunţe, când vor termina cu întrebările. Eu cred că nu voi termina niciodată. Dacă ştiţi mai multe despre asta, spuneţi-mi şi mie.
Poate înţeleg de ce atâta omenire iubită atât de mult trebuie să sufere… De ce remediile găsite şi folosite de-a lungul veacurilor împotriva suferinţelor de tot felul apar mereu ca arme cu două tăişuri. De ce dragostea devine ură, pacea devine război, o plantă inofensivă, vie şi frumoasă, devine otravă, viaţa devine moarte… Poate înţeleg…
Şi uite-aşa, din întrebare în întrebare, mă îndreptam către poarta cetăţii. Cetatea de Scaun. Ce voi găsi înăuntru, cum va fi traiul, cum e Împăratul?
Cartea a rămas deschisă acolo unde m-am oprit aseară. Cartea despre soare. Tăciunul aprins îmi arde gura. Nu pot să tac. Trebuie să ţip. Chirurgul şi-a ascuţit bisturiul, îmi spun. Ce de răniţi a adus istoria la porţile cetăţii!


Jurnalul scrierii iubirii (03)

ianuarie 3, 2009

Continuare de aici

Aventura despre care vorbeam a început într-o vară. O idee, un clic istoric, o avalanşă solară… N-am mai fost eu. Am început să caut înfrigurat prin tot felul de cărţi, să văd dacă nu e o speculaţie care să fi sedus şi pe alţii, înaintea mea. Am început un studiu tematic şi sistematic al Scripturii, de teamă să nu bat câmpii. Dar pe măsură ce mă adânceam mai mult în studiu, cu ideea trăsnindu-mi în minte, perspectivele se lărgeau. Peste tot nu vedeam decât confirmări.

Oare fac eu textul să spună ce vreau să aud? mă întrebam… Oare nu e decât o speculaţie deşteaptă? Percepeam totul ca pe o apropiere uluitoare de un adevăr extrem de palpabil şi îndepărtat, în acelaşi timp. Vedeam imaginea mânuţei unui copilaş care strânge cu toată puterea un deget al mâinii tatălui său, ca o împlinire a nevoii de siguranţă şi de concret… Iată de ce îşi fac oamenii icoane şi se ataşează de ele! mi-am zis. Fiindcă credinţa lor nu poate muşca din Dumnezeu altfel decât muşcă un prunc biberonul… E greu să crezi că tata e altceva decât obiectul acela moale şi atât de plăcut şi adevărat!

Devenea o aventură din ce în ce mai serioasă. Iar eu, din ce în ce mai timid şi mai înfricoşat. „De ce tocmai mie mi s-a descoperit o culme pe care, de o istorie întreagă, o caută alpinişti super antrenaţi şi n-o găsesc?” Ca şi ei, aş fi făcut o poză, acolo, în vârful muntelui. Aş fi intitulat-o „Autoportret cu Dumnezeu”! Am zâmbit, amintindu-mi de pescarul care povestea că numai poza făcută cu peştele prins ieri, cântărea vreo şase kilograme. Sau doar mi se pare, din păcătoasă vanitate…

Nici acum nu am răspunsul la întrebare. De aceea mă tem. Mă tem de scârţâitul portiţei din fundul ogrăzii cu orgolii. Ştiu cât de vulnerabil sunt la o astfel de prăjiturică. Aşa că o iau înainte şi strig: ciupiţi-mă, să nu adorm pe laurii unei victorii care nu-mi aparţine. Iar că nu-mi aparţine, se va vedea. Slăvit să fie Numele Domnului!

Brăila, 23 ianuarie 2005


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Apusul clipea peste Betleem ca o ceaţă subţire. Răzbăteau până în câmp câteva zgomote înfundate: nu puteai şti dacă erau răgete de măgar sau porţi trântite, cu zăvoarele neunse, trase pentru noapte. Cine a fost aproape de oraş când ziua era către seară, s-a grăbit să ajungă, iar cei care mai aveau ceva drum şi-au pus căpătâi desagii, la adăpostul câte unei stânci. Vremuri tulburi. În prag de iarnă, romanii voiau să-i ştie pe toţi, pe degete. Cu ogradă natală, cu tot… Plouase puţin, acum era senin, iar cerul fremăta uşor, ca nişte felii de mahramă întunecată prinsă-n cuie de borangic auriu. Peste lună, un norişor încă nu-şi sfârşise joaca. Se clinteau conuri de umbră de colo-colo, după cum bătea flacăra de la foc. Vreascurile trosneau iute, zvârlind scântei care mureau numaidecât în iarba rece şi umedă.

Aici, în coaste, era stâna. Oile dormeau unele-ntr-altele, suflând aburit în cefele mieilor. Păstorii, mai la o parte, vegheau. Subviectul discuţiei fusese politica… De ce Irod şi romanii „puseseră de numărare”, cum spusese Simeon, tocmai acum, de ce le îngăduise Dumnezeu să pună lumea pe drumuri, parcă nu aveau oamenii destul de îndurat şi aşa…Numai Galaal nu vorbise şi se vedea clar că nici nu va vorbi. Ceilalţi îi aruncau din când în când câte o privire şi compătimitoare şi acuzatoare, încercând să pară că nu-i interesează. „Noi am fost întotdeauna liberi”, păreau să zică. „Galaal şi-a făcut-o cu mâna lui.” Şezer, prea mic să priceapă, îl întrebase de dimineaţă pe Simeon: „Tată, de ce este nenea Galaal aşa de supărat şi bea mereu din vinul ăla acru? N-a scos nici o vorbă de când a venit. Este a treia zi aici, şi abia dacă a spus bună ziua…” „E necăjit”, i-a răspuns tatăl. „Du-te după oaia aia!” Asta a fost tot.
Dar cu Ben Sifar şi cu Natan, Simeon vorbise mai mult. Hotărâseră împreună să-i dea lui Galaal câteva oi din turma lor, ca să poată ieşi din simbria amărâtă a negustorului grec unde lucrase.

Acum fierbea încă de mânie şi indignare, dar o să-i treacă. Toate trec… Nu se mai auzea nimic, nici un zgomot. Încremenise totul. Se uitară unul la celălalt. Până şi Galaal dădu semne c-ar înţelege. Vru să scoată iar burduful, dar renunţă, pironindu-şi privirea în foc. Erau încordaţi, iar câinii se făcuseră mici de tot. Nu se mişcau nici ei, nu lătrau, doar căutau cu priviri parcă înspăimântate către stăpâni. „Nu-i nimic”, încercă să pronunţe cu glas ezitant unul dintre păstori, şi un „da” la fel de nedumerit se făcu auzit după un timp. „E focul…” spuse Simeon.  Priviră într-acolo. Flăcările se înteţiseră ca de la sine, dintr-o dată, revărsând umbre vii pe faţa lui Galaal, acum mai degrabă mirată.

„Ce se petrece?” mai apucă să întrebe Simeon, văzându-şi fiul în capul oaselor, privind spre cer.

Urmarea aici


Fiecare în dreptul său

octombrie 9, 2008

Aşa a trecut prin timp omenescul. Aşa se naşte tradiţia. Memoria unei generaţii o modelează pe cea a generaţiei următoare, aşa cum, la nivel biologic, informaţia se transmite prin AND-ul specific. Memoria este AND-ul culturii şi civilizaţiei. Este veşnicia perindându-se prin clipele care alunecă dintr-una în alta, indiferente la drame sau bucurii, la viaţă şi moarte.

Îmi amintesc de pruncia mea, sau de ce-mi povestesc alţii despre ea. Sunt lucruri pe care nu mi le aduc aminte din experienţa mea, ca şi când nici nu eram. Dar ele au marcat profound evoluţia fiinţei mele, au lucrat în adânc şi în ascuns, unele dintre acestea înregistrate de alţii, care erau cu ochii pe mine.

Şi câte asemenea nu ni se întâmplă… Lucruri pe care nici nu le observăm, care ne caracterizează aşa de intim, săpate poate din pruncie în vieţile şi comportamentele noastre. Dar alţii le văd, se răsfrâng asupra lor şi îi alintă sau îi lovesc fără să ne dăm seama. Un ton, un cuvânt, un “da” sau un “nu”, o privire de drag sau de repulsie…

Aici lucreaza Dumnezeu. El vede totul, iar disponibilitatea Sa de a interveni e nelimitată. Ce rost ar avea acum să înşirui citate şi exemple biblice, să aliniez sfinţi mai recenţi sau mai îndepărtaţi, când ştiu că înţelegeţi exact despre ce vorbesc? Chiar şi cei care nu au citit niciodată Biblia şi nu s-au închinat niciodată, înţeleg. Fiindcă un for la care se raportează, are fiecare.

Cel mai întâlnit e sinele fiecăruia. Lumea e plină de “eu”ri cărora se închină, fiecare îl are pe al său. Al său e cel mai deştept, cel mai frumos, al său merită totul, dacă ceva e în neregulă, vinovaţi sunt ceilalţi, societatea, sistemul, guvernul, seceta, sau exploziile solare. Şi fiecare are opinii, care mai care mai de luat în seamă. Se luptă cu ceilalţi pentru drepturi… “Dreptul la opinie”, “dreptul de autor”… Fiecare în dreptul său…


Îngerul… fragment 10

iulie 28, 2008

Se mai dă un timp de gândire. Aici, duminica, numai Dumnezeu lucrează. O parte a zilei gândeşte cealaltă parte, o întoarce pe toate părţile. Timp amânat. Clopote se sparg între uşile trântite ale secundelor. Astăzi va trebui să-mi silabisesc umbletul, chipul, sufletul. Întrevăd linişte întoarsă din lăuntru spre afară. Sau invers. Totul bâjbâie. Distanţa dintre paşii arari se scurge greu în pământ. Timp de gândire…

Ore minate, periculoase zone de nelinişte pentru cei mai mulţi. Nu mai bâjbâie aţintirea ochilor în gol: loveşte în plin, cu siguranţă, fără îndurare. Apoi juguri mute încolăcesc gâtul şi umerii, ca o pasăre glonţul rătăcitor.Nici nu mai ştii ce să crezi şi către cine să-ţi îndrepţi inima. Către pasăre? Către glonţ?

Şi picură cerul fierbinte peste făina suferinţelor noastre de toate zilele, de azi mai mult decât de celelalte. Pe coama luminii a alunecat o gâscă de neputinţă, sâsâind.

Faţă în faţă, noi cu noi, ca o schelălăială de frici lângă o duminică dezamorsată, zice asistentul, cu maţele scoase, zice asistentul, gata să explodăm lângă ea, să o aruncăm în aer… Deziluzii de promenadă, un ceai cald pentru fulgul de nea (sau pentru cel de a), o fe-me-ie farină, zice asistentul, mitraliindu-se cu duminici. Să nu-l ascult. Dar mi-a plăcut chestia cu fulgul de a sau de ne a.

Tu, Doamne, strigi cu voce tare acea realitate de la capătul omului cu trâmbiţa unui văzduh separat. Tu şi numai Tu ştii cântarea condorului, forfota luminii în atomul inert, pasul meu pe holul tribunalului propriei conştiinţe. De aceea arunc ziarul cu ultimele ştiri despre dezastre, ucideri, mormane de frondă umană împotriva iubirii… De aceea… Mai bine să mă biciuiască îngerii cu şfichiul aripilor lor şi să mă ierte… Fiindcă parabola cu bunul samaritean am înţeles-o târziu, cu mâna pe declanşatorul scaunului electric al realităţii.


Îngerul… fragment 8

iulie 25, 2008

Desigur, şopteşte ironic personajul, dă-mi batista să-mi şterg lacrimile din colţul rimei! Mai ai de întins vorbe, de înfipt plumbi de bici în spinarea iubirii, măi, domnule om! Adică eu. Apoi cheamă şi-mi judecă umbra, odată cu o lebădă ce-şi leapădă laptele în clipele chipeşe.

Dar Tu mă iei aşa, pironit în sentinţă ca-ntr-o oglindă, şi mă reciţi psalmodiat. Atunci mă văd aşa cum sunt, ghem fără scop, între umbră şi literă. Lumea toată sclipeşte din lebede.Nu vreau să fug, nici n-aş putea. Numai Tu mă poţi desface din umbră, numai Tu poţi să-mi dai libertatea din literă. Şi tot ce e mai frumos într-o lebădă – laptele-ou, mă-nlănţuie-n scâncetul singurei tandre naşteri din nou.

Pot să-ţi mai scriu? N-au sclipit pereţii de mine şi supa copiilor n-a făcut valuri mici? Nici n-a strigat cineva cu glas tare „Unde e?” şi tu ai răspuns „Cine?”…? Să ştii că da.

Cei mai multi au pierit numai pe dinafară. Societatea e mutilată de urmele lor. Suciţi în găuri de glonţ ca în somn, în sângerânde răni de pumnal, ei sunt ventrilocii pieţelor publice, ai veceurilor publice, magnaţii cărnii de traficat, ai cartierelor de închiriat… Şi-mi alunecă scrisul între două perechi de înţelegere, de nu mai ştiu din care parte venea liniştea.


Îngerul… fragment 7

iulie 24, 2008

O potcoavă. O potcoavă găsită şi aruncată peste umăr a strivit în cădere o floare, a spart un porţelan de preţ, şi-a făcut loc la întâmplare în lumea obiectelor. Şi acum îi răsună în aer inconştienţa, râsul ruginit cu traiectoria agăţată în gravitaţie. Locul ei este şi acum o spargere de linişte, de floare, de porţelan…

Până când, Doamne, va ronţăi Arhimede seminţe şi le va scuipa cojile în oglindă, măsurând imaginea aceea hidoasă, dislocuindă? Oare când va fi oglinda dislocuită şi ea? Oare cănd va dislocui pe altcineva egal cu mine, fiinţa mea?

Mai trecut-a un nor peste cuibul de ciori, o spuzeală pe gură, un oftat în pudori de stejar ce-şi arată iernii reci goliciunea… Nu-şi mai ştiu seva dulce, şi-au uitat rugăciunea… Ca şi oamenii tremură, ca şi ei îşi regretă primăverile calde, parcă trase c-o cretă pe un nor, peste cuibul de ciori, de-un copil… Doamne, ia-mi din decembrie şi mai dă-mi un april!

Acum văd. Mâna ta şi-a sprijinit arătătorul pe o rază şi o îndoaie uşor. Aş vrea să te bucuri. Când privesc ce-mi arăţi, privirea mea se îndoaie şi ea. Clipocesc de veşti coridoarele inimii: vom cerceta sentimentele cele vechi. Podurile memoriei n-au mai fost curăţate de mult. „Faci tu asta?” mă întrebi, de parcă ar fi vorba de dat cu mătura, iar tu trebuie să mergi altundeva. Uşa scârţâie în balamalele ei, zgomotul a închegat umbrele din colţuri în jurul mâinilor mele. „Da!”, răspund.


Îngerul… fragment 6

iulie 20, 2008

Trag la intrare, scrâşnind, autoturisme. Eu urmăresc ochii plini de nădejdi care ornează canaturi cu vopseaua căzută. Când este spre seară, ocolişul luminii, mai adânc şi mai singur, desenează altfel. După ce vor pleca, voi avea mai mult timp să-ţi povestesc. El s-a sprijinit de perete şi tace. „Ce de oameni bolnavi” îmi vine să zic. Jos în curte se adună maşinile.” Uite ce de ochi acolo, la geamul ăla de la etajul patru… Ca gămăliile stinse ale unor chibrituri.” „Aşteaptă contravizita.” zice el.

O ţară de răni peste care a crescut poporul de răni. Printre fabrici şi uzine, proletarii şi seniorii lipsei de credinţă, printre crematorii, terenuri de fotbal, poligoane de tragere de timp când încoace, când încolo… Peste propriul trup trupele de jandarmi personali percheziţionându-ne lenea, vanitatea, ura, creşterea criminalităţii în minţile noastre, în ochi, în viscere…

O ţară de răni, o eră pe ducă: păduchii ca nişte minuscule gonguri crescând în priviri, sărind ca din arcurile unui ceas sfărâmat pe uluirile rănilor înconjurătoare. Aici nu e vorba despre oameni, ci despre răni, ţinea să explice profesorul de inferne. Nu e adevărat că doare pe cineva rănile care sunteţi, minţea cu neruşinare profesorul de inferne.

Se întorc mirosind a cafele şi spirt, grăbiţi şi trişti, cu halatele fluturând peste tot. Iau pulsul, temperatura, măsurile care se impun… În urma lor umbre obosite dau să se agaţe de câte ceva. În flaconul cu ser pluteşte un paianjen decapitat. Domnule doctor, priveşte! Întoarce-te şi priveşte. O dată şi încă o dată şi încă o dată. Dumnezeu te aşteaptă mereu, drept, nesfârşit… Şi tot ce-I arunci la picioare ia forma crucii. Forma fixă a lacrimei cursă înspre temeliile lumii. În flaconul cu ser pluteşte un paianjen decapitat.


Îngerul… fragment 5

iulie 19, 2008

Cei mai mulţi nu vor mai ajuge, îmi spui. Au murit demult. chiar dacă numai puţin şi numai pe dinăuntru, într-un poem precedent, abia aşteptând să-şi umple murdarele blide cu fluturi livizi din livezi livide… „Ce imagine! Puteai s-o spui mai frumos.” Ai dreptate. Dar numai in mâna cu care nu mai poţi face nimic, o ţii… Ce anume? Dreptatea, dragă…!

Îi aud cum se rotesc şi crapă în jurul lor pânza unui spaţiu prea strâmt. Vorbele ţâşnesc şi se rup. Şi tu auzi, nu-i aşa? „E dintre noi, e ca noi, şi el curăţă cartofi… Nevastă-sa îi găteşte la un aragaz ca al nostru… Soarele pare a fi acelaşi, ploaia, la fel, până şi dunga roşie de la orizont, seara, când e senin.”

„ L-am văzut deunăzi plângând…”mai spune unul. „Eu l-am auzit cum râdea!” zice altul. „Iar eu l-am înjurat în tramvai!” se făleşte al treilea. „Cred că e bine plătit. Cred că e nebun. Sacul şi petecul…” „Mănâncă şi ei, fac şi ei copii… Sunt între noi, dar nu ştiu cum, nu sunt dintre noi.”

Nu mă pot supăra, n-am să mă supăr, fiţi siguri, dacă veţi arunca ce scriu eu în vreun colţ, uitând… Numai vă rog, vă rog nu-L aruncaţi şi pe El! Uneori e o cruce în ceea ce spun, e o Golgotă… Coborâţi-L încetişor şi veţi înţelege susurul blândeţii şi al subţirimii, coborâţi-L încetişor… Şi nu vreau să nu ştiţi un secret: nu mai bociţi, fie ce- o fi! El tot va învia, dragii mei, a treia zi!


Îngerul… fragment 4

iulie 17, 2008

Aşa trebuie să fie, nu? Trebuie să scriu toate acestea, fiindcă altfel cască ochii la mine, fiindcă singure sângeră-n gol. Şi, mai ales, fiindcă nu reuşesc să mă vadă destul de clar. Îşi zgârie ochii de colţurile mele tăioase, fără să mai poată rosti ceva, cât de cât… O salamandră, un chiup, o orhidee… Zadarnic mă zbat să le strig: nu vedeţi Întrerupătorul? Acolo, deasupra de tot, de gol, de zgârieturi, de voi înşivă, nu vedeţi Întrerupătorul?

Voi reveni. Nu e timp pentru plâns, nu e timp de râs, nu e timp nici pentru timp. Ceva s-a limpezit deodată, în băierile umbletului s-a spart o ajungere. O clintire de oxigen în aerul care împrejmuieşte casa unde ne-am sădit una lângă alta inimile, ne-a învăţat să respirăm altfel: cu mai multă răbdare, gândind… Cu faţa la gând…

Vom ieşi din noi, vom ieşi să mergem în parc, nu e aşa? Să vedem aleile cum vibrează. Cum tremură, înconjurându-ne, culorile. Mâna lui Dumnezeu încălzind lucrurile, învăţându-le să fie lucruri. Atingând lumina pe rând, aproape de ochii noştri. Poate că vom înţelege, vei vedea… Vei vedea altfel, este adevărat. Cum vede piatra: neclintindu-se, celelalte toate luptând să fie, sprijinindu-se una de alta, lumi de fulgere şi de pulbere, în jurul cărnii cuprinsă de puls. Vezi?


Pe holurile de la Fundeni

iulie 11, 2008

În 1994 mă internam pentru prima dată. Îmi amintesc şi acum scările de la neurologie de la Gheoghe Marinescu, sau holurile de la Fundeni. Cât am stat acolo, vreo trei săptămâni, am scris. În patul din salon, pe hol sau pe balcon, mai ales după amiaza şi seara, scriam.

Odată întors acasă am reevaluat ceea ce am scris. Adunasem, în trei săptămâni, vreo 200 de pagini bătute la maşină. Am tăiat zdravăn. Eu făcusem poezie. Am reluat totul. A ieşit altceva. Un fel de proza. O carte întreagă de peste 80 de pagini.

Se cheamă „Îngerul cel mai scurt înspre mâine” şi nu este încă publicată. Îmi tot spun de 14 ani că-i va veni timpul. Acum chiar cred că vremea publicării ei se apropie. Fiindcă l-am cunoscut pe Îngerul aceasta scurt. În cartea aceea scrisă de mine, El însemna mântuirea. Dar înseamnă şi Iubirea, şi Pacea, şi siguranţa că mîine poate fi veşnicia care poate fi mâine. „Îngerul cel mai scurt înspre mâine” este mântuirea. Este salvarea mea din păcatele mele.

Adică o zi cu Domnul înseamnă siguranţa alteia şi alteia până dincolo de toate zilele. Înseamnă Prezenţa Sa în viaţa mea cu tot ce aduce ea: linişte definitivă, plenitudinea iubirii, dedicare fericită. Şi îngeri…


În ce măsură poate fi literatura un mijloc de a-L prezenta pe Dumnezeu?

martie 29, 2008

continuare de aici

Răspuns:

Cred că întrebarea ar trebui pusă oarecum altfel. În ce măsură Se prezintă Dumnezeu oamenilor prin poeziile sau proza noastră? Şi implicit prin noi. Fiindcă numai un purtător de Dumnezeu va putea fi oglindă a lui Dumnezeu.Noi toţi, atunci când suntem locuiţi de Hristos, suntem purtătorii Lui de cuvânt. Putem oborda orice problemă, că peste tot va străluci Hristos.

Sf. Augustin spunea: „Iubeşte-L pe Dumnezeu şi fă ce vrei.”
De fapt, rostul oamenilor este acela de a-L glorifica pe Dumnezeu prin toate manifestările gândurilor lor. Mai ales prin creaţia lor de orice natură ar fi ea: ştiinţifică, socială, culturală. Cred că a da ce avem mai bun şi mai curat în noi, pentru îndeplinirea dezideratului enunţat este scopul pe care trebuie să-l avem în vedere, atunci cand facem orice alegere, noi, creştinii. Mai cred că, atunci când am ales cui vrem să slujim, această alegere ne va călăuzi umblarea către împlinire duhovnicească, dar şi formală.

Fiindcă e absurd să ne închipuim că Dumnezeu ne-a lăsat în lume doar pentru a-i măsura valurile. Un creştin are datoria sacră a Învăţătorului său: aceea de a forma şi reforma valorile acestei lumi astfel încât să poată merge pe ele, ca Petru, dar să nu se scufunde din prea puţină credinţă. De ce să nu se vadă în noi „puterea lui Dumnezeu”? Avem aşadar cu noi dorinţa Lui sfântă – care devine astfel obligaţie pentru orice creator – de a  urmări forma cea mai potrivită pentru a-L reprezenta în orice împrejurare a vieţii noastre.

Acolo unde se priveste inima, să arătăm o inimă neîmpărţită şi curată. Acolo unde se urmăreşte forma, să oferim ochilor o formă suficient de transparentă pentru a fi văzut Hristos. Dar suficient de atractivă, sub lupa maiestriei artistice, pentru a nu îndeparta pe privitorul avizat. Desigur, „avizarea” despre care vorbeam implică existenţa unui set de reguli care determină aprecierea gradului de eficienţă al obiectului analizat. Dacă este vorba despre o poezie, eficienţa ei înseamnă capacitatea de a naşte în mintea şi inima cititorului sau ascultatorului idei şi sentimente specifice, dar şi crearea unei stări de „beatitudine existenţială” ca descoperirea a ceva extrem de preţios, chiar dacă nu se poate, de multe ori, să se definească această stare… Poate doar printr-o întrebare: oare ce a simţit Dumnezeu când a creat lumea şi pe om? Ce înseamnă la El „a văzut că era bine”?


Începutul

decembrie 6, 2007

clas1.jpg

În ianuarie 2001 porneam, împreună cu Dan Surducan din Braşov, ca asistent tehnic, o listă de discuţii. I-am spus „Cuvinte la schimb” (ClaS). Eram numai noi doi. Intenţia mea era să ofer evanghelicilor care citesc şi scriu româneşte un cenaclu al lor.

Ce s-a întâmplat în cei şapte ani de existenţă a grupului? La şapte ani copiii merg la şcoală. Deja „cei şapte ani de-acasă” s-au terminat. Astăzi sunt pe ClaS 240 de membri şi peste 7800 de mesaje. Şi cred că e vremea unui bilanţ.

Voi începe să prezint aici, într-o rubrică separată numită „Re: [cuvintelaschimb]” un serial cu mesaje sau fragmente din mesaje trimise de mine pe grup de-a lungul vremii, încercând astfel să creionez oarecum „live” evoluţia grupului.