De vorbă cu Liviu Mocan -3-

Sămânţă în lucru

IP – Am admirat mereu seminţele tale. Mi-a plăcut cum ai înfăţişat o idee… un adevăr afirmat de Însuşi Domnul nostru…

LM – În cazul seminţelor, adevărurile care sunt încorporate în acest concept, în această realitate, sunt cele fundamentale cu privire la condiţia umană: moartea şi viaţa, respectiv viaţa, moartea, viaţă din nou. Când ai un bob de grâu în mână tu nu-i vezi decât coaja, îi vezi frumuseţea de care vorbeam mai înainte. Frumuseţea, proporţiile, şarmul extraordinar, oricare din boabele astea dacă le-ai mări ar fi o sculptură colosală, dacă ar fi de 100 de ori mai mari, dar noi nu le conştientizăm din cauza dimensiunilor foarte discrete. Iei bobul de grâu în mână şi el este de o frumuseţe extraordinară în exterior, dar tu nu vezi nimic din ce-i înăuntru…

Blaga spune frumos, în poeziile lui despre seminţe, cand zice că în boabe sălăşluiesc păduri. Acolo într-un bob e o pădure, dar noi nu vedem asta. E o viaţă acolo în bob. Iei bobul şi îl bagi în pământ, în închisoare, îl bagi în întuneric, în igrasie, îl astupi, îl bătătoreşti, şi el acolo moare. Este o închisoare terminală. Vin ploile peste el, mai ales asupra boabelor plantate toamna, vine iarna… El e nenorocit, crapă tot. Dar această moarte e salvatoare pentru el, pentru că moartea nu afectează decât cămaşa, decât exteriorul, şi în momentul acela când crapă cămaşa iese pădurea afară, iese spiritul afară, iese sufletul afară, iese simfonia.

La început bobul este o notă muzicală, dar când crapă iese o întreagă simfonie afară. Aceştia suntem noi oamenii, în cojile acestea superbe care sunt trupurile omeneşti. De fapt noi, spiritele noastre, ele sunt de o complexitate şi de o frumuseţe infinit mai mare decât trupurile pe care le vedem. Ei, în momentul acela spuneam, când crapă cămasă, iese afară spiritul seminţei şi vezi o floare frumoasă. Înainte nu era decât un bob nătâng, uscat şi vezi o floare, un spic de grâu care nu are un bob cum ai pus în pământ, ci are 60, 80, 100 de boabe, un miracol. Vezi o sută şi alea o sută erau acolo, în bobuleţul ală nătâng, în trupul acela firav, uman. Deci eu nu sculptez, eu încerc să înţeleg.

Eu sunt nâtâng, pricep aşa de puţin din aceste taine care trec asupra noastră la modul infinit şi total şi încerc, aşa cum ai arunca o ancoră în nori, să trag norul spre mine… Asta sunt sculpturile mele, şi de aceea le şi reiau ca un tâmpit, pentru că tot nu pricep, nu reuşesc să prind o formă care să mă convingă nu numai intelectual. Că asta citesc din Sfânta Scriptură şi raţional înţeleg, că dacă bobul de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare aduce multă roadă. Adică atunci e mai viu ca oricând, când moare atunci e viu … pentru că vorbim deja de o altă viaţă decât prima. Dusese o viaţă ascunsă, încarcerată, aşa cum suntem noi acum în trupul nostru, apoi moartea aceasta acceptată te duce la a doua formă de viaţă care este mult mai complexă, mult mai frumoasă, infinit superioară şi care este viaţa eternă.