Făcătorul de idoli

Nu mi-e frică de multe lucruri. Frica de Domnul este cel mai viguros şi cel mai frumos curaj omenesc: curaj în faţa vieţii, indiferent ce surprize rezervă ea, şi, ce e cel mai important, curaj în faţa morţii. Pentru că frica de Domnul înseamnă credinţă, înseamnă nădejde şi înseamnă, mai mult ca orice, iubire.

Nu-mi place să vorbesc mult despre mine. Dar nu am altceva la îndemână, ca să Se exemplifice iubirea. Cine m-ar vedea, ar râde. Ce iubire mai poate fi şi ăsta? Nici nu se poate mişca! O paiaţă umplută cu maţe! Ce exemplu poate să-mi dea el mie?

Nu, exemplul nu-l dau eu. Eu nu sunt decât o mărturie. Iar mărturiile-oameni sunt exemplele lui Dumnezeu. Şi nu mi-a fost uşor să ajung aşa. M-am împotrivit din răsputeri. Am fugit sau am umblat pe ocolite. M-am ascuns cât am putut în iluzii, făţărnicie, alcool, iubiri mai mult sau mai puţin ilicite, sub pretextul că aveam nevoie de experienţe pe care să le pot sublima în poezie. Îmi era mereu frică. Îmi era frică să trăiesc şi îmi era frică să mor. Ca-ntr-o poveste ramânească, undeva era o ameninţare: cădea drobul!

Frica presupune dependenţă. Dependenţă de lucrul de care te temi. Frica e o închinare la idoli. Nu sculptura face idoli azi… Aşa spunea cineva, că sculptura este facere de idoli. Nimic mai fals. Cel mai mare făcător de idoli e frica.

Publicitate