Puterea dedicării

Întotdeauna şi peste tot, strădaniile întru frumos ale oamenilor au fost supuse conjucturilor. Rareori, accidente ale istoriei au făcut să apară oameni deosebiţi, care au depăşit, prin viziunea şi talentul lor, epoca propriei existenţe. Accidente ?
Noi, creştinii, ştim că istoria este în mâna lui Dumnezeu, că singurul „accident” istoric, singura cu adevărat importantă revoluţie înaintea ochilor Săi a fost Persoana şi lucrarea Domnul Isus, şi că, indiferent de calibrul lui istoric, omul din totdeauna şi de peste tot nu poate fi decât sau credincios Lui, sau necredincios.
Nu sunt de acord cu teoria unora, cum că omul poate beneficia de mântuire invocând „circumstanţe” de natură culturală sau altfel, ori merite personale… Cineva nu înţelegea că unul ca Edison, care a descoperit becul, aducând astfel beneficii enorme umanităţii, nu va fi mântuit prin bec, ci prin credinţa în Hristos… Lumina becului nu poate înlocui pe Cel care a spus „Eu sunt Lumina lumii”. Care e utilitatea unui bec, atunci când se întrerupe curentul electric, fiindcă a secat apa care făcea să funcţioneze hidrocentrala ? De ce n-a făcut Edison, ori altul, să plouă la vreme, aşa cum a făcut prorocul Ilie, prin credinţă? Nu, darurile noastre pot fi sau nu, dar puterea reală a unui om o dă credinţa.
Şi ce, veţi spune, înlocuieşte credinţa capacitatea creativă şi munca asiduă a cuiva? Nu, sigur că nu. Dar credinţa face din ele dedicare. Iar dedicarea pentru Hristos este calea unică spre salvare. Şi de asta are nevoie omenirea! Şi de asta are nevoie sufletul omenesc.

Dedicarea pentru Hristos înnobilează actele noastre culturale şi le conferă perspectivă veşnică. „…oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru”, aceasta e o regulă. Dar… câţi slujitori au fost mari? Ce fel de reclamă e asta? Adevărul e că astfel de oameni n-au nevoie de reclamă. Dedicarea lor e reclama lor. Hristos e calitatea muncii lor. Marfa lor nu va purta eticheta “Edison” ci pe ea va fi văzut Hristos!

Mai vechii sau mai noii scriitori creştini, de exemplu, poartă marca aceasta.
Sunt o stare de spirit cu amândouă obrazele îndreptate spre aceeaşi sărutare de Tată, a Domnului. Sunt şi vor fi mereu. Nu vor putea fi niciodată separate… Sunt inimile siameze ale dedicării.
Dedicarea lui Costache Ioanid este aidoma dedicării lui Ioan Alexandru, înaintea lui Dumnezeu. Dacă amplitudinea personală a celor doi diferă la nivelul expresiei, în funcţie de dotarea creativă, de imaginaţie, experienţa de viaţă, sau alţi factori, suflarea aceluiaşi Duh blând şi subţire a erodat diferenţele, făcându-i pe amândoi slujitori.
Ca dedicare, fie că scrie epigonic, fie că-şi caută  cu obstinaţie originalitatea, scriitorul creştin ar tebui să fie mereu acelaşi. Formal, diferenţele sunt uneori supărătoare pentru unii sau pentru alţii, dar, când este chemat Numele Domnului, fie că vorbirea e românească, englezească, tibetană sau mai ştiu eu cum, clasică sau postmodernă, elevată, cultivată, sau din topor şi plino de cacofonii, El aude, indiferent de timp şi conjuncturi. Auzim şi noi răspunsul Lui?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: