Crăciun fericit! şi La mulţi ani!

decembrie 25, 2008

Fie ca, de la cel dintâi scâncet şi până la ridicarea în slavă, Pruncul să vă umple cu viaţa-I şi cu binecuvântările Lui!


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Continuare de aici

Ceva se întâmpla cu Galaal. Murmurase tot timpul drumului, aproape fără să se uite pe unde calcă. Avea o cu totul altă privire. Acum, însă, nu mai era timp..Erau înaintea intrării staulului. Timiditatea pusese stăpânire pe ei. Cine să intre cel dintâi? Când trecuseră prin faţa casei negustorului care-l amărâse atât de mult pe Galaal, acesta doar murmurase ceva mai tare: „pace pe pământ…”

Se invitau din ochi. Ar fi trebuit să intre întâi Simeon, era cel mai vârstnic. Dar intră Şezer. Apoi Galaal şi ceilalţi. Nu, nu era nimic tainic sau cutremurător. Un copilaş, aşa cum le spusese îngerul. Culcat în iesle, pe paie, cu vitele primprejur. Alături, mama şi tatăl. „Ştim de la îngeri…” spuse, răguşit uşor, Simeon. „Vrem doar să vedem…” Înconjurară ieslea, mişcându-se încet, ca în templu. Copilaşul gângurea. Abur uşor din nările vitelor încălzea aerul. „Am adus mielul.” rosti Simeon, ceva mai sigur pe sine, scoţând vietatea şi ţinând-o ca pentru jertfă, cu amândouă mâinile, apoi îngenunchind. Îl depuse la picioarele ieslei. Mielul, legat, doar respira. Părinţii priveau tăcuţi. „Şi noi…” spuseră Natan şi Ben Sifar, făcând la fel. Şezer se căuta prin cutele veşmintelor, dând la iveală, după un timp, un fluieraş şi o praştie. ”Ştii, de astea au nevoie păstorii cei buni…” îi spuse el lui Iosif, amintindu-şi ce-i spusese tatăl său când i le dăduse şi încercând să se scuze că, la repezeală, uitase să-şi ia mielul.

Numai Galaal era încă în picioare. Ţinea o mână pe marginea ieslei, sprijinindu-se. „Îi e rău?” se întrebă Simeon. Cealaltă mână, încă de la intrare, o ţinea în haină, în dreptul inimii, şi aproape că-i tremura de încordare. Nu-şi luase nici o desagă. ÎI picurau lacrimi în barba deasă. „Eu…”, începu să spună. Apoi căzu pe genunchi, copleşit. Scoase din sân, tremurând, mâna în care ţinea micul burduf cu vin. Îl puse lângă celelalte daruri. „Pace… pe… pământ…” îngăimă el, luptându-se să fie cât mai clar.

În iesle, copilaşul zâmbea.


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Continuare de aici

O lumină difuză crescuse între oameni şi boltă inundând totul, de la firul de iarbă la pasărea de noapte care se mai vedea zgribulită în vârful unui smochin încremenit. Undeva, în mijlocul acestei lumini, un punct orbitor exploda în irizări calde, sidefii. Se mărea mereu, de parcă se apropia. Un susur însoţea năstruşnicia. Venea de peste tot. Uimirea se împletea cu spaima.

„Doamne, Dumnezeule!” şopti Simeon, căzând cu faţa la pământ. Galaal era la locul lui, pe o piatră, aproape desfigurat. Ceilalţi doi erau acum în picioare, alături de copilul care se ridicase pe genunchi. Feţele lor erau albe ca laptele, de asemenea iarba şi hainele… Înţepeniseră şi tremurau ca de un vânt puternic din lăuntru.

Apoi se ivi un chip. Era al unui tânăr necunoscut, care plutea. Miezul orbitor al luminii aceleia ciudate făcuse loc minunatei arătări. Susurul tainic de până acum se adună în cuvinte şi tari şi molcome, totodată. Au auzit ce nu aveau cum să uite vreodată. „Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor care este Hristos, Domnul. Iată semnul după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.”

Chipul îngerului şi vorbele lui, aerul cald care înfăşura totul, sau pur şi simplu liniştea şi bucuria, izbucnite din senin şi atât de natural în sufletele păstorilor, luară locul confuziei şi fricii. Parcă erau acasă, de-acum, în mijlocul acestei tainice întâmplări. Chiar şi Galaal surâdea, cu o expresie extatică.

Curând, lumina înconjurătoare începu să se strângă în mii de chipuri asemănătoare celui dintâi. Domnea o bucurie fără margini. Un cântec ar fi fost cel mai potrivit, căci păstorii simţeau jucându-le inimile. Şi el răsună limpede şi înalt, ca un triumfal „ura!” din glasurile unei imense oştiri: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ, între oamenii plăcuţi Lui.” Culori nemaivăzute treceau de la un cântăreţ la altul, ca sunetele pe clapele unui pian. Acordurile durau parcă de-o veşnicie. Păstorii jucau acum de-a binelea. „Mare eşti, Doamne!” repeta Simeon, ca pe un refren. „Mare eşti, Doamne!”, îngânau ceilalţi.

Tainica lumină se pierdea încetişor spre cer. Se dezgolea bolta nopţii cea dintotdeauna. Ecouri încă răzbăteau, făcând iarba să zvâcnească uşor. Rămăsese însă în inimile păstorilor, ca un halou, chipul ceresc. Se priveau unul pe altul ca şi cum nu s-ar fi văzut niciodată, fericiţi, răsuflând greu. „Haidem!” zise Simeon într-un târziu.

Urmarea aici


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Apusul clipea peste Betleem ca o ceaţă subţire. Răzbăteau până în câmp câteva zgomote înfundate: nu puteai şti dacă erau răgete de măgar sau porţi trântite, cu zăvoarele neunse, trase pentru noapte. Cine a fost aproape de oraş când ziua era către seară, s-a grăbit să ajungă, iar cei care mai aveau ceva drum şi-au pus căpătâi desagii, la adăpostul câte unei stânci. Vremuri tulburi. În prag de iarnă, romanii voiau să-i ştie pe toţi, pe degete. Cu ogradă natală, cu tot… Plouase puţin, acum era senin, iar cerul fremăta uşor, ca nişte felii de mahramă întunecată prinsă-n cuie de borangic auriu. Peste lună, un norişor încă nu-şi sfârşise joaca. Se clinteau conuri de umbră de colo-colo, după cum bătea flacăra de la foc. Vreascurile trosneau iute, zvârlind scântei care mureau numaidecât în iarba rece şi umedă.

Aici, în coaste, era stâna. Oile dormeau unele-ntr-altele, suflând aburit în cefele mieilor. Păstorii, mai la o parte, vegheau. Subviectul discuţiei fusese politica… De ce Irod şi romanii „puseseră de numărare”, cum spusese Simeon, tocmai acum, de ce le îngăduise Dumnezeu să pună lumea pe drumuri, parcă nu aveau oamenii destul de îndurat şi aşa…Numai Galaal nu vorbise şi se vedea clar că nici nu va vorbi. Ceilalţi îi aruncau din când în când câte o privire şi compătimitoare şi acuzatoare, încercând să pară că nu-i interesează. „Noi am fost întotdeauna liberi”, păreau să zică. „Galaal şi-a făcut-o cu mâna lui.” Şezer, prea mic să priceapă, îl întrebase de dimineaţă pe Simeon: „Tată, de ce este nenea Galaal aşa de supărat şi bea mereu din vinul ăla acru? N-a scos nici o vorbă de când a venit. Este a treia zi aici, şi abia dacă a spus bună ziua…” „E necăjit”, i-a răspuns tatăl. „Du-te după oaia aia!” Asta a fost tot.
Dar cu Ben Sifar şi cu Natan, Simeon vorbise mai mult. Hotărâseră împreună să-i dea lui Galaal câteva oi din turma lor, ca să poată ieşi din simbria amărâtă a negustorului grec unde lucrase.

Acum fierbea încă de mânie şi indignare, dar o să-i treacă. Toate trec… Nu se mai auzea nimic, nici un zgomot. Încremenise totul. Se uitară unul la celălalt. Până şi Galaal dădu semne c-ar înţelege. Vru să scoată iar burduful, dar renunţă, pironindu-şi privirea în foc. Erau încordaţi, iar câinii se făcuseră mici de tot. Nu se mişcau nici ei, nu lătrau, doar căutau cu priviri parcă înspăimântate către stăpâni. „Nu-i nimic”, încercă să pronunţe cu glas ezitant unul dintre păstori, şi un „da” la fel de nedumerit se făcu auzit după un timp. „E focul…” spuse Simeon.  Priviră într-acolo. Flăcările se înteţiseră ca de la sine, dintr-o dată, revărsând umbre vii pe faţa lui Galaal, acum mai degrabă mirată.

„Ce se petrece?” mai apucă să întrebe Simeon, văzându-şi fiul în capul oaselor, privind spre cer.

Urmarea aici


Îngerul… fragment 11

iulie 29, 2008

Dar n-ai cum să vezi, căci te întorci grăbit pe călcâie să-ţi umpli iar umbra ca pe un sac uriaş cu deşeurile propriei menajere, moartea, cu jucării stricate, lucruri care nu îţi mai vin, foi rupte, ochi duşi, multe cioburi, secunde scuipate în obrajii oglinzii… Şi tot ce-I arunci la picioare ia forma crucii. Dar te răsuceşti pe călcâie şi nu apuci să mai vezi lacrima Sa nesfârşită, sângele-I drept, reciclând totul în natură.

Ceruri noi şi un pământ nou într-un univers în sfârşit salvat, un adevărat circuit al mântuirii în natură, cu oamenii drepţi şi nerăsuciţi pe călcâie, fără umbre, doar, în lucirea zorilor veşnici, cu inima crucii proiectată pe ei… Dumnezeu te aşteaptă acolo mereu.

Drept, nesfârşit şi bun şi cu privirea la inimă. Sentimentele Lui poartă cuie, te poartă chiar şi pe tine… „Cine sunt eu?” Un cui, eşti un cui care încă atârnă aproape topit, aproape curgând, legănare şi iar legănare, pe amândouă călcâiele.

Căci numai credinţa mai poate şti ce va mai fi. Când se va fi? Numai zăbrelele zorelelor îndrăgostirii… „Nu m-am iubit decât pe mine!” Simptomatic. Dus-întors de pământ şi de umbră. Instrucţia la cataramă a îndoielii în poligonul durerii… Pacienţi cu memoria scoasă. Bătaia la cataramă a şfichiului nesiguranţei pe spinarea nebunui… Poţi să te întorci cât vrei, domnule doctor. O dată şi încă o dată şi încă o dată… Aşa! Acum stai!


Îngerul… fragment 7

iulie 24, 2008

O potcoavă. O potcoavă găsită şi aruncată peste umăr a strivit în cădere o floare, a spart un porţelan de preţ, şi-a făcut loc la întâmplare în lumea obiectelor. Şi acum îi răsună în aer inconştienţa, râsul ruginit cu traiectoria agăţată în gravitaţie. Locul ei este şi acum o spargere de linişte, de floare, de porţelan…

Până când, Doamne, va ronţăi Arhimede seminţe şi le va scuipa cojile în oglindă, măsurând imaginea aceea hidoasă, dislocuindă? Oare când va fi oglinda dislocuită şi ea? Oare cănd va dislocui pe altcineva egal cu mine, fiinţa mea?

Mai trecut-a un nor peste cuibul de ciori, o spuzeală pe gură, un oftat în pudori de stejar ce-şi arată iernii reci goliciunea… Nu-şi mai ştiu seva dulce, şi-au uitat rugăciunea… Ca şi oamenii tremură, ca şi ei îşi regretă primăverile calde, parcă trase c-o cretă pe un nor, peste cuibul de ciori, de-un copil… Doamne, ia-mi din decembrie şi mai dă-mi un april!

Acum văd. Mâna ta şi-a sprijinit arătătorul pe o rază şi o îndoaie uşor. Aş vrea să te bucuri. Când privesc ce-mi arăţi, privirea mea se îndoaie şi ea. Clipocesc de veşti coridoarele inimii: vom cerceta sentimentele cele vechi. Podurile memoriei n-au mai fost curăţate de mult. „Faci tu asta?” mă întrebi, de parcă ar fi vorba de dat cu mătura, iar tu trebuie să mergi altundeva. Uşa scârţâie în balamalele ei, zgomotul a închegat umbrele din colţuri în jurul mâinilor mele. „Da!”, răspund.


Îngerul… fragment 6

iulie 20, 2008

Trag la intrare, scrâşnind, autoturisme. Eu urmăresc ochii plini de nădejdi care ornează canaturi cu vopseaua căzută. Când este spre seară, ocolişul luminii, mai adânc şi mai singur, desenează altfel. După ce vor pleca, voi avea mai mult timp să-ţi povestesc. El s-a sprijinit de perete şi tace. „Ce de oameni bolnavi” îmi vine să zic. Jos în curte se adună maşinile.” Uite ce de ochi acolo, la geamul ăla de la etajul patru… Ca gămăliile stinse ale unor chibrituri.” „Aşteaptă contravizita.” zice el.

O ţară de răni peste care a crescut poporul de răni. Printre fabrici şi uzine, proletarii şi seniorii lipsei de credinţă, printre crematorii, terenuri de fotbal, poligoane de tragere de timp când încoace, când încolo… Peste propriul trup trupele de jandarmi personali percheziţionându-ne lenea, vanitatea, ura, creşterea criminalităţii în minţile noastre, în ochi, în viscere…

O ţară de răni, o eră pe ducă: păduchii ca nişte minuscule gonguri crescând în priviri, sărind ca din arcurile unui ceas sfărâmat pe uluirile rănilor înconjurătoare. Aici nu e vorba despre oameni, ci despre răni, ţinea să explice profesorul de inferne. Nu e adevărat că doare pe cineva rănile care sunteţi, minţea cu neruşinare profesorul de inferne.

Se întorc mirosind a cafele şi spirt, grăbiţi şi trişti, cu halatele fluturând peste tot. Iau pulsul, temperatura, măsurile care se impun… În urma lor umbre obosite dau să se agaţe de câte ceva. În flaconul cu ser pluteşte un paianjen decapitat. Domnule doctor, priveşte! Întoarce-te şi priveşte. O dată şi încă o dată şi încă o dată. Dumnezeu te aşteaptă mereu, drept, nesfârşit… Şi tot ce-I arunci la picioare ia forma crucii. Forma fixă a lacrimei cursă înspre temeliile lumii. În flaconul cu ser pluteşte un paianjen decapitat.


Îngerul… fragment 5

iulie 19, 2008

Cei mai mulţi nu vor mai ajuge, îmi spui. Au murit demult. chiar dacă numai puţin şi numai pe dinăuntru, într-un poem precedent, abia aşteptând să-şi umple murdarele blide cu fluturi livizi din livezi livide… „Ce imagine! Puteai s-o spui mai frumos.” Ai dreptate. Dar numai in mâna cu care nu mai poţi face nimic, o ţii… Ce anume? Dreptatea, dragă…!

Îi aud cum se rotesc şi crapă în jurul lor pânza unui spaţiu prea strâmt. Vorbele ţâşnesc şi se rup. Şi tu auzi, nu-i aşa? „E dintre noi, e ca noi, şi el curăţă cartofi… Nevastă-sa îi găteşte la un aragaz ca al nostru… Soarele pare a fi acelaşi, ploaia, la fel, până şi dunga roşie de la orizont, seara, când e senin.”

„ L-am văzut deunăzi plângând…”mai spune unul. „Eu l-am auzit cum râdea!” zice altul. „Iar eu l-am înjurat în tramvai!” se făleşte al treilea. „Cred că e bine plătit. Cred că e nebun. Sacul şi petecul…” „Mănâncă şi ei, fac şi ei copii… Sunt între noi, dar nu ştiu cum, nu sunt dintre noi.”

Nu mă pot supăra, n-am să mă supăr, fiţi siguri, dacă veţi arunca ce scriu eu în vreun colţ, uitând… Numai vă rog, vă rog nu-L aruncaţi şi pe El! Uneori e o cruce în ceea ce spun, e o Golgotă… Coborâţi-L încetişor şi veţi înţelege susurul blândeţii şi al subţirimii, coborâţi-L încetişor… Şi nu vreau să nu ştiţi un secret: nu mai bociţi, fie ce- o fi! El tot va învia, dragii mei, a treia zi!


Îngerul… fragment 4

iulie 18, 2008

O linie politică îl separă de sine, îi strică desenul din pulbere: „Pe aici vor trece domniile lor eminenţa, preasfinţia, preafericitul… Adună-ţi, copile, cârpele, că vor veni domniile lor, preşedintele, senatorii…” Ce i-ai făcut? Ce ai, domnule, lasă copilul… De ce-i dai cu piciorul? „Nu vezi, cucoană, că s-a prăpădit, s-a stins de mult, s-a macerat în frunza dusă, în propriu-i joc… În marea noastră colcăire vine ministrul! Mai bine agaţă-l undeva pe o culme şi cumpără-i o altă păpuşă, să înveţe ce-i omul care nu calcă pe dungile noastre politice, dogmatice, sugrumatice, pe unde vor defila curând eminenţa, sanctitatea, preasfinţia, prea fericiţii, cu ciocanul şi cuiele şi cu meseriaşii, că doar aşa vom şti dacă era Dumnezeu…

Că avea atâta dor de mântuire… Şi că doar n-or să-L ţintuiască măriile lor personal pe El personal ziua-n amiaza mare , cu mânuşuţele lor personale… Au meşteri, ce mai… Şi apoi, un pic de decenţă, doamnă! Mai bine cumpără o păpuşă nouă în loc…” I-ai auzit, draga mea? Să cumperi o păpuşă nouă copilului, sau în loc de copil, să înveţe ce-i omul. Cum Îl mişcă din aţe, cum Îl desface din cârpe, cum Îl atârnă pe lemn pe Fiul Omului…

Îţi vine să plângi… „Nu Mă plângeţi pe Mine, plânge-ţi-vă pe voi şi pe copiii voştri!” Eşti în litere ca o rezonanţă permanentă, cauţi pădurea existenţei şi nu găseşti decât copaci, te agăţi de unii, te loveşti de ceilalţi, ploaia începe ca o pernă sub care încerci să-ţi bagi capul ca să nu mai auzi…


Îngerul… fragment 4

iulie 17, 2008

Aşa trebuie să fie, nu? Trebuie să scriu toate acestea, fiindcă altfel cască ochii la mine, fiindcă singure sângeră-n gol. Şi, mai ales, fiindcă nu reuşesc să mă vadă destul de clar. Îşi zgârie ochii de colţurile mele tăioase, fără să mai poată rosti ceva, cât de cât… O salamandră, un chiup, o orhidee… Zadarnic mă zbat să le strig: nu vedeţi Întrerupătorul? Acolo, deasupra de tot, de gol, de zgârieturi, de voi înşivă, nu vedeţi Întrerupătorul?

Voi reveni. Nu e timp pentru plâns, nu e timp de râs, nu e timp nici pentru timp. Ceva s-a limpezit deodată, în băierile umbletului s-a spart o ajungere. O clintire de oxigen în aerul care împrejmuieşte casa unde ne-am sădit una lângă alta inimile, ne-a învăţat să respirăm altfel: cu mai multă răbdare, gândind… Cu faţa la gând…

Vom ieşi din noi, vom ieşi să mergem în parc, nu e aşa? Să vedem aleile cum vibrează. Cum tremură, înconjurându-ne, culorile. Mâna lui Dumnezeu încălzind lucrurile, învăţându-le să fie lucruri. Atingând lumina pe rând, aproape de ochii noştri. Poate că vom înţelege, vei vedea… Vei vedea altfel, este adevărat. Cum vede piatra: neclintindu-se, celelalte toate luptând să fie, sprijinindu-se una de alta, lumi de fulgere şi de pulbere, în jurul cărnii cuprinsă de puls. Vezi?


Îngerul… fragment 3

iulie 15, 2008

Purtăm proteze de inteligenţă pe ochi. Pe ochii noştri decupaţi din fumuriile coclauri ale serii. Se văd doar semne de-ntrebare, aure smulse de pe lucruri, de pe insecte, oameni, stele… Boli cosmogonice bizare, anatomii de elefanţi, mamuţi revărsaţi din tinetele zodiacelor, care ne orbesc… Purtăm proteze de inteligenţă, realităţi chinuite, abuzul de bisturie în frunză nereuşind să dea de albastrul din verde. Ne răstignim doar umbrele.

Toamnele nu sunt decât softuri pretenţioase pentru calculatoarele noastre. Inimile…? Batere de sânge în cuiele fricii, undeva, între trecut şi viitor. Oh, Doamne, mai lasă o alee măcar, în parcul verde al tăcerii, în orhideea suplă a blamatei sincerităţi ! Am vrea să înţelegem toate astea, am vrea să clădeşti Tu în noimele naşterii, am vrea ereditatea închinării… Nu monştrii ingineriei genetice, nu mutanţii creierelor stâlcite de ateismul mestecător, nu, nu, nu!

Drogării, destrăbălării docente făcute sul pentru întrebuinţări, flăcări, focare, erupţii, cum să le mai spun? Lumea. Socialul. Noe se îndreaptă către arcă… Doamne, mai lasă o funie să agaţe de inimă cârligul transcendent al ochilor ridicaţi în rugă…


Fragment 1 din „Îngerul…”

iulie 11, 2008

Arunc în neorânduială trufia, frica, noimele existenţei supercivilizate: în uşa întredeschisă eşti Tu! Apoi, câtă vânzoleală ecumenică…! Parcă toţi ar vrea să Te cumpere cu mătăsuri, mătănii, mănăstiri, cu aurul care le prisoseşte, paporniţa cu odoare, urdori de adorare, regurgitări din toată inima, din toate varicele, din tot sufletul… Fariseii îşi fac vânt cu bretelele de la pantaloni, profeţii mincinoşi, să nu-i înăbuşe infarctele. De atâta căldură umană, i-a năpădit urticaria! Mă tot întreabă înverşunaţi, mă trag la răspundere. Şi ce să le spun? Ce să le spun, Doamne sfinte, cine sunt eu, ca să le spun că în uşa întredeschisă eşti Tu? Fiindcă nici eu nu-s mai breaz. Doar că-mi e chipul despicat de privirea Ta şi apoi adunat ca o fereastră între cărămizi. Se vede de afară, printre ghivecile cu otrăvite muşcate.

În curând, ireconciliabile peisaje vor umple decorul: scene diverse, dar cu un fel de aceleaşi culise cu îngeri diverşi, de ne tot întrebăm, masca pe care-o purtăm, a cui este, oare?

Şi ieşim pe străzi, hăituiţi de aer străin. Trec în marş oameni politici, cocote, geambaşi, colonei cu trese din tibii de prunci. Se opresc să-şi ajusteze ţinuta chiar în fereastra mea. Îi văd, prea bine îi văd în chipul meu oglindit acolo, în ea. Şi ficşi, de cealaltă parte, străvezii şi casanţi, ochii mei nu înţeleg mai nimic. Doar lacrima, care îngână „oameni, zile, pietre”. Oameni buni, oameni răi, oameni care nu vor să ştie că în uşa întredeschisă eşti Tu!


Pe holurile de la Fundeni

iulie 11, 2008

În 1994 mă internam pentru prima dată. Îmi amintesc şi acum scările de la neurologie de la Gheoghe Marinescu, sau holurile de la Fundeni. Cât am stat acolo, vreo trei săptămâni, am scris. În patul din salon, pe hol sau pe balcon, mai ales după amiaza şi seara, scriam.

Odată întors acasă am reevaluat ceea ce am scris. Adunasem, în trei săptămâni, vreo 200 de pagini bătute la maşină. Am tăiat zdravăn. Eu făcusem poezie. Am reluat totul. A ieşit altceva. Un fel de proza. O carte întreagă de peste 80 de pagini.

Se cheamă „Îngerul cel mai scurt înspre mâine” şi nu este încă publicată. Îmi tot spun de 14 ani că-i va veni timpul. Acum chiar cred că vremea publicării ei se apropie. Fiindcă l-am cunoscut pe Îngerul aceasta scurt. În cartea aceea scrisă de mine, El însemna mântuirea. Dar înseamnă şi Iubirea, şi Pacea, şi siguranţa că mîine poate fi veşnicia care poate fi mâine. „Îngerul cel mai scurt înspre mâine” este mântuirea. Este salvarea mea din păcatele mele.

Adică o zi cu Domnul înseamnă siguranţa alteia şi alteia până dincolo de toate zilele. Înseamnă Prezenţa Sa în viaţa mea cu tot ce aduce ea: linişte definitivă, plenitudinea iubirii, dedicare fericită. Şi îngeri…


Te chem şi vii

martie 16, 2008

Te chem şi vii, ai un înger în mână,
Îl îndrepţi către mine ca pe-un surâs.
Eu îl prind drept în piept şi e bună
Treaba asta de prins îngerii de preasus.
 
E atâta cer cu îngeri în inima mea
Că nu-i loc de nicio întrebare
Ca-ntr-o betezdă în care intra
Iubirea, spre vindecare.
 
Te chem şi vii, mereu vii şi vii,
Eşti un cortegiu de iubire, Doamne!
Şi-n prispa Ta, ca în copilării,
Cresc pomii din poame…
 
Te chem şi vii, ai un înger în mână,
Îl îndrepţi către mine ca pe-un surâs.
Eu îl prind drept în piept şi e bună
Treaba asta de prins îngerii de preasus.


Balaam şi măgăriţa lui

octombrie 8, 2007

Poţi bate oricât de mult la anumite porţi, porţile propriei tale case, când nu eşti acasă şi n-ai cum să-ţi deschizi! Putea Toma să vadă oricâte răni de cuie, şi coasta cea străpunsă, oricât s-o fi privit, dacă n-ar fi fost în el „Domnul meu şi Dumnezeul meu”, totul ar fi fost zadarnic.
Şi tot zadarnică, nevoinţa întru blestem a lui Balaam, căci poezia lui Dumnezeu, doar a lui bicisnică şi biciuită măgăriţă a văzut-o, iar el nici glas de neîndurare, nici strigăt de nimicire nu mai putu. Doar un vers subţirel de izbândă pentru corturile cele cu lumină pe ele, căci metafora de la Dumnezeu sminteşte meşteşugirile regilor.

Balaam cel biblic se credea călare pe situaţie, şi mai credea că situaţia nu-i decât o simplă şi încăpăţânată măgăriţă. Se înşela amarnic! Se întâmpla o mare poezie. Şi Balaamul nostru din şa fu zvârlit de un mare poet… Căci el biciuia, ignorant şi orb, însăşi clarvederea!
Nu vă obosiţi, nici nu plângeţi, dragi cititori, dacă n-aţi ajuns la toate capetele unei scrieri moderne… Poate că-i mai bine, decât să vă bateţi capul cu ea, să citiţi un text din Scriptură. Da, sigur este mai bine! Problema însă e că, dacă o facere omenească a cuvintelor nu ţi-a zis nimic, cum îţi va vorbi Cuvântul lui Dumnezeu? Dar să trecem…

Mulţi blamează (balaamează?!) scrisul creştin cu accente moderne şi postmoderne, tocmai fiindcă acesta se încăpăţânează să se oprească la vederea îngerilor, chiar pe drumul acela aşa de strâmt, că nu e loc de-ntors… Nu e nimeni, să deschidă ochii celor gata să scoată joarda şi s-o pună pe spinarea poeziei, fie condamnând-o direct, fie nepromovând-o, poate, poate, o muri de foame… Ce dacă nu-i decât măgăriţă şi nu-i dromaderă! Asta-i. Ştiţi ce-a făcut Balaam în final? A binecuvantat, aşa cum îi dăduse Domnul, o dată cu deschiderea ochilor spirituali. Ai lui şi ai măgăriţei…


Îi ştiţi pe Toti şi pe Argintaş?

octombrie 8, 2007

Era Rebeca mea de vreo 2, 3 anişori. Ne mutasem de curând de la bloc la casă. Îi plăcea să-şi scoată jucăriile afară, iar mie îmi plăcea s-o privesc cum se joacă. Era vară, în toiul teilor, in toiul luminii. Ea aranja şi deranja jucăriile explicându-i de zor lui Toti toată tărăşenia.

Toti venea în fiecare zi. Era o persoană foarte discretă. Nici nu-l vedeam. Nu-l vedeam eu, că Rebeca nu mai prididea cu explicaţiile şi controversa:
– Nu, Toti, masinuţa aiţi si păpusa aiţi, lasă, e bine asa… Ba nu, asa, acum era răţită si îi făţeam injecţie. Hai, fă-i tu, că eu mă duc la piaţă. Asa, Toti…

– Da cine e Toti, măi tăticule, am întrebat-o într-o zi.
– Stiu eu, Toti e cu care mă zoc.

Atunci am înţeles. Şi ştiţi ce am făcut? Am cerut Domnului şi eu un Toti. Nu-l cheamă tot aşa, îngerii au nume diferite. Pe Toti al meu îl cheamă Argintaş şi scrie poezii. Dacă mă vedeţi vreodată vorbind singur, să ştiţi că a venit Argintaş să ne jucăm. Când nu mă pot mişca îl rog pe Tata să-l trimită pe Argintaş. Când mă vede că mă târăsc, se târăşte şi el şi mă întreabă: „Cine ajunge primul?” Zice că îmi arată drumul spre Impărăţia cerurilor. Acolo ajungi dacă te faci ca şi un copilaş.