A cincia zi de dus-întors

Psalmul de sub perfuzor 3

Cum îşi pun bolnavii zâmbetul, ca un ştergător de parbriz,
nenea ăla plângea ca un copil că vrea acasă… Eu ce să mai spun?
Că nădejdile nu seamănă niciodată între ele, uneori seamănă cu deznădejdile, uneori zornăie ca o caserolă cu bisturie, bolnavii sunt cei mai înalţi oameni, înălţimea lor începe mult mai de jos decât la ceilalţi…

Poţi să dactilografiezi o scrisoare de adio pe coastele lui, spunea,
mai întâi însă unge-i podeaua cu seul iubirii, poate alunecă! Avea probleme cu simţul olfactiv: tot spunea că îi miroase a ultima pensie. Eu il aleg tot pe ăsta, că nu m-a fript, eu vreau să-L ştiu pe Dumnezeu că mă ştie, eu vreau o pleavă de ochi după un seceriş al privirii.

Nu e greu să simţi că zbori, când de-abia atingi pământul. Doamne, cu Tine vorbesc… Fă un drum să semene cu un copac, iar zborul sau mersul, sau sentimentul ăsta al meu să fie un cuib. Dacă-Ţi spun că m-am îndrăgostit, mă crezi? Eu nu…

Dar mai contează acum ce cred eu? Tu m-ai îmbrăţişat şi restul se năruie, Tu eşti orizontul în care mi se pierd corăbiile, iar pulsul Tău e puţin răstit azi. Pot să râd sau pot să plâng, e la fel. Ia-mi tensiunea, Doamne, că nu mai am lacrimi. Vreau acasă… Şi eu vreau acasă… Şi zâmbetul ăsta, ca un ştergător de parbriz…!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: