Crăciun sau Revoluţie?

decembrie 22, 2008

Ce vă sugerează 22 Decembrie? Revoluţia din Decembrie, veţi spune. Dar 25 decembrie? Păi, împuşcarea lui Ceauşescu! Atunci, unde a rămas Crăciunul? Poate durerea noastră l-a astupat, poate cerul a căzut cu tot cu sărbătoarea peste Ceauşeşti şi peste împuşcarea lor, că nu ştiam altceva în zilele alea decât să ne minunăm şi să ne îngrozim de judecata divină… Doamne, mai ştiu românii rugăciunea „Tatăl nostru”, cum o ştiau atunci?!

Mi-am petrecut zilele şi nopţile alea în primărie şi pe străzi, indiferent la pericolele împuşcăturilor. Brăila se laudă cu 53 de martiri. De „eroi” nu mai vorbesc. De grupul subversiv in care intrasem încă din vara lui ’89 cu încă patru prieteni (unul dintre ei a devenit primul primar „liber” brăilean) nu mai vorbeşte nimeni. Nu m-am considerat niciodată erou.

Am fost şi am donat sânge pentru răniţi. Atunci m-am căptuşit cu… 2 litere periculoase: B şi C! Cu astea nu pot să fac poezii, sunt litere hepatice, nume de viruşi. Abia anul ăsta, la aproape douăzeci de ani de atunci, după doi ani de când am făcut cererea, am început tratamentul cu interferon. Aşa că e posibil să am parte de încă o minune: descompletarea alfabetului hepatic.

Dar întrebarea rămâne: a fost Crăciun, sau a fost Revoluţie?


Psalmul de sub perfuzor 13

august 7, 2008

Tot mai rar, din ce in ce mai rar, apare asistenta ca o prelungire a vieţii… Are aripile-n ascuns şi ar bea o cafea suspinând. Când îmi pune perfuzia, capela de la parter tresare de atâta speranţă.

Doamne, pe zi cocorii întind o faţă de masă şi se pregătesc de micul dejun al vremii împărtăşirii cu timpul trecut. Cu alte reguli ale altei gramatici decât cea de aici: am fost, sunt, iarăşi voi fi…

Trag oamenii de viaţă ca roaită de sirena grevei slujirii uitării: în aerul trist un glonţ strălucea de destin împlinit fără să doară, numai să moară. În sfârşit asistenta îşi sugrumă garoul pe sângele meu şi nu mă mai tem: de aici şi până la mâine e numai un pas.

Fă-l Tu, ca şi pe acela pe ape, când Petru era scos dintre valuri, de pierdut ce era. Fă-l Tu până îmi tremură umbra în corăbii pline de dor…


Îngerul… fragment 10

iulie 28, 2008

Se mai dă un timp de gândire. Aici, duminica, numai Dumnezeu lucrează. O parte a zilei gândeşte cealaltă parte, o întoarce pe toate părţile. Timp amânat. Clopote se sparg între uşile trântite ale secundelor. Astăzi va trebui să-mi silabisesc umbletul, chipul, sufletul. Întrevăd linişte întoarsă din lăuntru spre afară. Sau invers. Totul bâjbâie. Distanţa dintre paşii arari se scurge greu în pământ. Timp de gândire…

Ore minate, periculoase zone de nelinişte pentru cei mai mulţi. Nu mai bâjbâie aţintirea ochilor în gol: loveşte în plin, cu siguranţă, fără îndurare. Apoi juguri mute încolăcesc gâtul şi umerii, ca o pasăre glonţul rătăcitor.Nici nu mai ştii ce să crezi şi către cine să-ţi îndrepţi inima. Către pasăre? Către glonţ?

Şi picură cerul fierbinte peste făina suferinţelor noastre de toate zilele, de azi mai mult decât de celelalte. Pe coama luminii a alunecat o gâscă de neputinţă, sâsâind.

Faţă în faţă, noi cu noi, ca o schelălăială de frici lângă o duminică dezamorsată, zice asistentul, cu maţele scoase, zice asistentul, gata să explodăm lângă ea, să o aruncăm în aer… Deziluzii de promenadă, un ceai cald pentru fulgul de nea (sau pentru cel de a), o fe-me-ie farină, zice asistentul, mitraliindu-se cu duminici. Să nu-l ascult. Dar mi-a plăcut chestia cu fulgul de a sau de ne a.

Tu, Doamne, strigi cu voce tare acea realitate de la capătul omului cu trâmbiţa unui văzduh separat. Tu şi numai Tu ştii cântarea condorului, forfota luminii în atomul inert, pasul meu pe holul tribunalului propriei conştiinţe. De aceea arunc ziarul cu ultimele ştiri despre dezastre, ucideri, mormane de frondă umană împotriva iubirii… De aceea… Mai bine să mă biciuiască îngerii cu şfichiul aripilor lor şi să mă ierte… Fiindcă parabola cu bunul samaritean am înţeles-o târziu, cu mâna pe declanşatorul scaunului electric al realităţii.


Îngerul… fragment 8

iulie 25, 2008

Desigur, şopteşte ironic personajul, dă-mi batista să-mi şterg lacrimile din colţul rimei! Mai ai de întins vorbe, de înfipt plumbi de bici în spinarea iubirii, măi, domnule om! Adică eu. Apoi cheamă şi-mi judecă umbra, odată cu o lebădă ce-şi leapădă laptele în clipele chipeşe.

Dar Tu mă iei aşa, pironit în sentinţă ca-ntr-o oglindă, şi mă reciţi psalmodiat. Atunci mă văd aşa cum sunt, ghem fără scop, între umbră şi literă. Lumea toată sclipeşte din lebede.Nu vreau să fug, nici n-aş putea. Numai Tu mă poţi desface din umbră, numai Tu poţi să-mi dai libertatea din literă. Şi tot ce e mai frumos într-o lebădă – laptele-ou, mă-nlănţuie-n scâncetul singurei tandre naşteri din nou.

Pot să-ţi mai scriu? N-au sclipit pereţii de mine şi supa copiilor n-a făcut valuri mici? Nici n-a strigat cineva cu glas tare „Unde e?” şi tu ai răspuns „Cine?”…? Să ştii că da.

Cei mai multi au pierit numai pe dinafară. Societatea e mutilată de urmele lor. Suciţi în găuri de glonţ ca în somn, în sângerânde răni de pumnal, ei sunt ventrilocii pieţelor publice, ai veceurilor publice, magnaţii cărnii de traficat, ai cartierelor de închiriat… Şi-mi alunecă scrisul între două perechi de înţelegere, de nu mai ştiu din care parte venea liniştea.


Îngerul… fragment 6

iulie 20, 2008

Trag la intrare, scrâşnind, autoturisme. Eu urmăresc ochii plini de nădejdi care ornează canaturi cu vopseaua căzută. Când este spre seară, ocolişul luminii, mai adânc şi mai singur, desenează altfel. După ce vor pleca, voi avea mai mult timp să-ţi povestesc. El s-a sprijinit de perete şi tace. „Ce de oameni bolnavi” îmi vine să zic. Jos în curte se adună maşinile.” Uite ce de ochi acolo, la geamul ăla de la etajul patru… Ca gămăliile stinse ale unor chibrituri.” „Aşteaptă contravizita.” zice el.

O ţară de răni peste care a crescut poporul de răni. Printre fabrici şi uzine, proletarii şi seniorii lipsei de credinţă, printre crematorii, terenuri de fotbal, poligoane de tragere de timp când încoace, când încolo… Peste propriul trup trupele de jandarmi personali percheziţionându-ne lenea, vanitatea, ura, creşterea criminalităţii în minţile noastre, în ochi, în viscere…

O ţară de răni, o eră pe ducă: păduchii ca nişte minuscule gonguri crescând în priviri, sărind ca din arcurile unui ceas sfărâmat pe uluirile rănilor înconjurătoare. Aici nu e vorba despre oameni, ci despre răni, ţinea să explice profesorul de inferne. Nu e adevărat că doare pe cineva rănile care sunteţi, minţea cu neruşinare profesorul de inferne.

Se întorc mirosind a cafele şi spirt, grăbiţi şi trişti, cu halatele fluturând peste tot. Iau pulsul, temperatura, măsurile care se impun… În urma lor umbre obosite dau să se agaţe de câte ceva. În flaconul cu ser pluteşte un paianjen decapitat. Domnule doctor, priveşte! Întoarce-te şi priveşte. O dată şi încă o dată şi încă o dată. Dumnezeu te aşteaptă mereu, drept, nesfârşit… Şi tot ce-I arunci la picioare ia forma crucii. Forma fixă a lacrimei cursă înspre temeliile lumii. În flaconul cu ser pluteşte un paianjen decapitat.


Pe holurile de la Fundeni

iulie 11, 2008

În 1994 mă internam pentru prima dată. Îmi amintesc şi acum scările de la neurologie de la Gheoghe Marinescu, sau holurile de la Fundeni. Cât am stat acolo, vreo trei săptămâni, am scris. În patul din salon, pe hol sau pe balcon, mai ales după amiaza şi seara, scriam.

Odată întors acasă am reevaluat ceea ce am scris. Adunasem, în trei săptămâni, vreo 200 de pagini bătute la maşină. Am tăiat zdravăn. Eu făcusem poezie. Am reluat totul. A ieşit altceva. Un fel de proza. O carte întreagă de peste 80 de pagini.

Se cheamă „Îngerul cel mai scurt înspre mâine” şi nu este încă publicată. Îmi tot spun de 14 ani că-i va veni timpul. Acum chiar cred că vremea publicării ei se apropie. Fiindcă l-am cunoscut pe Îngerul aceasta scurt. În cartea aceea scrisă de mine, El însemna mântuirea. Dar înseamnă şi Iubirea, şi Pacea, şi siguranţa că mîine poate fi veşnicia care poate fi mâine. „Îngerul cel mai scurt înspre mâine” este mântuirea. Este salvarea mea din păcatele mele.

Adică o zi cu Domnul înseamnă siguranţa alteia şi alteia până dincolo de toate zilele. Înseamnă Prezenţa Sa în viaţa mea cu tot ce aduce ea: linişte definitivă, plenitudinea iubirii, dedicare fericită. Şi îngeri…


A cincia zi de dus-întors

ianuarie 18, 2008

Psalmul de sub perfuzor 3

Cum îşi pun bolnavii zâmbetul, ca un ştergător de parbriz,
nenea ăla plângea ca un copil că vrea acasă… Eu ce să mai spun?
Că nădejdile nu seamănă niciodată între ele, uneori seamănă cu deznădejdile, uneori zornăie ca o caserolă cu bisturie, bolnavii sunt cei mai înalţi oameni, înălţimea lor începe mult mai de jos decât la ceilalţi…

Poţi să dactilografiezi o scrisoare de adio pe coastele lui, spunea,
mai întâi însă unge-i podeaua cu seul iubirii, poate alunecă! Avea probleme cu simţul olfactiv: tot spunea că îi miroase a ultima pensie. Eu il aleg tot pe ăsta, că nu m-a fript, eu vreau să-L ştiu pe Dumnezeu că mă ştie, eu vreau o pleavă de ochi după un seceriş al privirii.

Nu e greu să simţi că zbori, când de-abia atingi pământul. Doamne, cu Tine vorbesc… Fă un drum să semene cu un copac, iar zborul sau mersul, sau sentimentul ăsta al meu să fie un cuib. Dacă-Ţi spun că m-am îndrăgostit, mă crezi? Eu nu…

Dar mai contează acum ce cred eu? Tu m-ai îmbrăţişat şi restul se năruie, Tu eşti orizontul în care mi se pierd corăbiile, iar pulsul Tău e puţin răstit azi. Pot să râd sau pot să plâng, e la fel. Ia-mi tensiunea, Doamne, că nu mai am lacrimi. Vreau acasă… Şi eu vreau acasă… Şi zâmbetul ăsta, ca un ştergător de parbriz…!