Atunci când fluieră Arbitrul…

Ce potop! Şi nu se mai oprea. Am închis calculatorul şi l-am scos din priză să nu mi-l prăjească descărcările electrice…. Duminică am fost la ţară, la o bisericuţă de acolo. Mă gândeam că ploaia asta venea după ardoarea rugăciunii bieţilor oameni. O vecină îşi adusese vaca să pască lângă gardul bisericii, unde mai erau câteva smocuri de iarbă. Poate că aşa va auzi şi ea predicându-se Cuvântul Domnului (de vecină zic…). Apoi au urmat două zile de potop.

Îmi aduc aminte de Ilie. Era seară, şi el tocmai terminase de ucis 450 de prooroci ai lui Baal. Nu mai plouase în ţară de trei ani. La noi, doar de câteva luni. Fusese învinovăţit că a oprit ploaia. De fapt el numai o profeţise, păcatele lor o opriseră. Românii sunt conştienţi, cei mai mulţi, că răutatea lumii ar avea ceva de-a face cu seceta. Dar nu cred că ar putea fi cineva care să mijlocească pentru ploaie. Se roagă şi ei, mai aprind o lumânare (de parcă altfel rugăciunea n-ar şti pe unde să plece, sau ploaia pe unde să vină!), se mai roagă o dată, mai fac o cruce, două, şi gata. O ploua, n-o ploua, vom vedea.

De ore întregi, cu capu-ntre genunchi, se ruga. De şapte ori şi-a trimis slujitorul să verifice dacă vine ploaia. A şaptea oară… Ce perseverenţă, ce siguranţă! În plină secetă să strige: „Vezi, dom’le, unde-i ploaia aia, mai uită-te o dată!” Pur şi simplu trăgea de timp. Ştiţi, ca la fotbal… Minutul 90 va însemna eliberarea, minunea, trebuie să vină şi va veni… Trebuie să ţin rezultatul până în minutul 90. Românii nu ţin rezultatul. Citeam cuvintele lui Florian Pitiş când a devenit conştient de iminenţa morţii:

„Neantul mă cheamă şi mă înspăimantă în acelaşi timp… Eu să nu mai fiu …EU? Să nu mai exist, să dispar pur şi simplu în bezna uitării? Ce înseamnă, Doamne, să nu mai fiu!? Mă pui la grea încercare… ultima din viaţa mea… Dumnezeule, mă ia o frică mare … oare existi? Doamne, nu mă lăsa în bezna nefiinţei… eu vreau să mai fiu… te rog… Nu vreau să fiu doar o cruce într-un cimitir…”

Dureros… El n-a ştiut – şi câţi ca el? – că va veni minutul 90! Fiindcă nici n-ai vrea să ştii, dacă rezultatul nu-ţi e favorabil. Unii mai speră în minute sau chiar reprize de prelungire, pomeni şi pomeniri bune poate doar pentru adormit conştiinţele celor rămaşi… Tonusul psihic e important, doar trebuie păstrată o instituţie! Şi uite-aşa bietul Florian Pitiş s-a retras la cabine…

Dar îl văd pe Ilie ridicându-se. Vine. Minutul 90 s-a împlinit. Arbitrul a fluierat. E normal să se întâmple asta. Arbitrul, de-aia e arbitru, ca să fluiere în minutul 90. Vine ploaia. „Şi mâna Domnului a venit peste Ilie, care şi-a încins mijlocul, şi a alergat înaintea lui Ahab până la intrarea în Izreel.” Ce imagine superbă a gloriei! Turul de onoare de la câştigarea meciului. Asta trebuie să se întâmple în orice minut 90. Atunci când fluieră Arbitrul…

Publicitate