Cunoaşterea şi necunoaşterea

Cu siguranţă, ne este imposibil să-L cunoaştem pe Dumnezeu fără să renunţăm la noi înşine. Fără să ne părăsim subiectivitatea… Mă doare acum, mă doare tare, dar El ştie de ce şi până când. El are un leac pe care eu nu-l ştiu şi pe care probabil că nu-l voi şti niciodată. Nu fiindcă El nu ne-ar îngădui Să-L cunoaştem. El n-are ascuzişuri în Sine Însuşi. El este cu desăvârşire adevărat şi pur. El ne iubeşte şi ne doreşte cu gelozie pentru Sine. Ci fiindcă eu am impresia strâmbă că ştiu care e leacul, fiindcă eu cred că nu e nimeni care să înţeleagă exact ce, unde şi cât de tare mă doare. „El, durerile noastre le-a purtat…”, spune Isaia. Le cunoaşte mai bine ca mine. Le cunoaşte în mod obiectiv şi total, în toate amănuntele. Le ştie cauzele şi efectele. Şi are leacul.
Noi bâjbâim. „Rătăceam cu toţii ca nişte oi.” spune tot Isaia. Prinşi în subiectivitatea noastră, numai ea ne preocupă. Nu ne putem imagina cum era Adam înainte de cădere. Nu ne putem imagina cum e sa fii om fără „eu”. Cum e să fii om cu Tu, omul-obiect al Gloriei divine. Omul care alegea mereu să facă voia Tatălui şi Îl glorifica pe El, conştient că de acolo avea viaţa… Omul care nu cunoştea semnificaţia lui „eu”. Dumnezeu îl crease pentru sine.
El ştia căile răului, şi nu le dăduse viaţă. Cineva, cum spuneam, le-a luat şi le-a adus la om să le umple de realitate, trăindu-le, să-şi creioneze un chip şi o asemănare. Fiindcă singur nu avea cum. El era doar gând de Glorie nerostit de Dumnezeu, doar gândit în Sinea Lui…. Nu avea formă, nu avea chip. Era cel mai frumos gând nedevenit faptă. Şi a vrut să fie faptă. A vrut să fie Cuvânt al lui Dumnezeu. Nu avea altfel cum, decât deturnând creaţia. A venit la Eva şi a mers…
Creaţia a intrat pe mâna lui. Ce uşor îi e acum să vină la mine şi la tine cu amăgirea lui! Adam i-a deschis drum liber. Adamul dintâi… Începutul de Adam. Căci Adam cel adevărat şi deplin va fi gata când va fi gata istoria. La Dumnezeu, ea e gata. El nu depinde de timp. Adam era o etapa a lui Adam. Intrarea în istorie. Lansarea între pământ şi ceruri, care şi ele erau tot o etapă. Dumnezeu vedea finalul, împlinirea scopului a toate. Pământul nou si noi ceruri, numai ale Sale, asta făcuse El! Către asta se îndreaptă istoria.
Rostul lui Adam era să guste din plin din pomul vieţii. Dacă nu ar fi căzut în plasa înşelătorului, dacă n-ar fi ales neascultarea, drumul către viaţa veşnică i-ar fi fost deschis de Dumnezeu Însuşi, conform Planului Său. Dar Adam a ales suferinţa şi moartea cunoaşterii trunchiate şi confuze a binelui amestecat cu răul. A schimbat asta ceva în Planul divin? Nu! „Căci viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine… şi pe Isus Hristos…”. Adam doar a pornit motoarele unei istorii între dinţii cărora poate pieri oricine nu alege ascultarea.
Un gând nerostit nu ştie şi nu va şti niciodată ce e aia rostire. Nu o poate nici măcar bănui. Rodul rostirii e Cuvântul. Al rostirii de Dumnezeu e Cuvântul viu al lui Dumnezeu. El singur doar îl poate anula pe cel nerostit, care va fi aruncat în focul cel veşnic al pieirii din realitatea divină plină de viaţă şi sens, cu chipul pe care şi l-a împrumutat, cu tot. Amăgitorul are acum puterea lumii a cărei mască o poartă. A cărei realitate a îmbrăcat-o. „Împotriviţi-vă lui tari în credinţă şi el va fugi de la voi.”
Necunoaşterea gustului fructelor binelui şi răului are însă inconvenientul că nu presupune credinţa. Adam şi Eva nu aveau nevoie de credinţa în Dumnezeu, ei traiau cu prezenţa Lui, chiar dacă nu cunoşteau decât susurul blând şi subţire din răcoarea zilei. Îl percepeau cu simţuri nealterate. Acum, pierderea acestei acuităţi a simţurilor numai credinţa o compensează. Pe ici-colo istoria a mai înregistrat câţiva oameni cu o asemenea putere a credinţei, încât li s-a redat parţial acuitatea pierdută. Un exemplu este prorocul Ilie în peştera de la Miţpa. Atunci Domnul S-a făcut prezent într-un ”susur blând şi subţire”. O vom recăpăta, această acuitate, noi cei mântuiţi, când vom primi trupurile de slavă. Şi mai mult… Cunoscându-L pe El… „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl.” A spus Domnul Isus.
În Geneza ni se spune că „au auzit glasul Domnului, care umbla prin grădină în răcoarea zilei.” Tocmai „li se deschiseseră ochii la amândoi”, ca urmare a păcatului lor „şi au cunoscut că sunt goi”.
Prezenţa Domnului li s-a interzis. Şi-o făcuseră cu mâna lor. Şi ce greu avea să fie să înveţe a trăi prin credinţă! Practic, omenirea nu va învăţa niciodată să mizeze fără îndoială sau speculaţii subiective, pe ceea ce Pavel defineşte ca fiind „ o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.” Aceasta era alternativa reală finalmente, cea care fusese rostită ca Plan al lui Dumnezeu, desăvârşit şi real.
Acest plan cuprinde, împreună cu conferirea către fiinţa creată a libertaţii de a spune da sau nu, ştiinţa despre alegerea pe care o va face omul, suferinţa şi durerea ce vor urma, ca şi Leacul desăvârşit şi etern, în întregime satisfăcător: Cuvântul Său asumându-Şi regenerarea creaţiei…

Publicitate