De vorbă cu Liviu Mocan -5-

Imagine din expoziţia lui Liviu Mocan „Seminţe în ruine”

IP – Înseamnă că nu ai restricţii de vreun fel, atunci când abordezi un material anume. Pentru că eu, cel puţin, sunt uimit de diversitatea materialelor folosite de tine: bronz, piatră, lemn, sticlă, până şi hârtie… până şi apa dintr-o cadă de baie! Cum explici asta?

LM – Utilizând materiale diferite eu fac două lucruri. În primul rând mă joc, pentru mine profesia este o joacă excepţională. Eu sunt un copil, realmente, eu sunt un copil care mă joc. Sculpturile sunt jucăriile mele pe care le fac împreună cu Tăticul. Tăticul se joacă cu mine de-a sculpturile şi de aceea intru în tot felul de materiale. E o joacă, eu nu sunt un om serios, sunt un copil care toată ziua s-ar juca şi cu cât experimentez mai multe materiale cu atât joaca îmi este mai interesantă, pentru că fiecare material are farmecul lui, are limbajul lui, are mesajul lui, îţi creează o anumită stare, are tainele lui şi aici venim la cel de doilea lucru: şi anume când folosesc diferite materiale înţeleg ceva mai mult din Dumnezeu însuşi, din Marele Sculptor, pentru că el a creat aceste materiale… Şi intrând în diferite materiale îmi dau seama cât de mare e Creatorul acestora.

Marmura a facut-o într-un fel, lemnul în altul, sticla în alt fel, bronzul este altceva. Fiecare iese afară prin intermediul altor unelte, a unor alte modalităţi de prelucrare. În fiecare este o ştiinţă, trebuie să cunoşti foarte multe lucruri ca să torni un bronz, să şlefuieşti un granit de exemplu, este foarte dificil, dar pentru mine este în esenţă foarte interesant, este o joacă şi este o uimire, de fapt. Apa din cadă poate face clăbuc… Expresia uimirii mele e: „ce materiale ai mai făcut, Tăticule, să le mai cunosc şi pe alea”. De aceea încerc în tot felul, în hârtie, în te miri ce,  să văd frumuseţea şi unicitatea acelor materiale. Cu alte cuvinte, eu consider că Marele Sculptor a creat sculpturi colosale, materiale foarte diferite, şi din sculpturile astea foarte diferite ale Lui, ia unele şi zice: transformă-le, fă altceva. Şi aşa, dintr-un trunchi de copac, care este o sculptură colosală şi pe care chiar îmi fac scrupule că o ating, ar trebui s-o las în pace, că-i mai frumoasă aşa cum e, sau dintr-o piatră de o frumuseţe extraordinară, Tăticul zice: „măi copile, uite, strică sculptura asta a Mea perfectă, genială şi fă tu o jucărie acolo cât poţi tu, mic, prostuţ, dar fă ceva ca să te bucuri şi tu.”

Publicitate