Bătaia de inimă

Bătaia de inimă pe care mi-ai dat
Senină şi nouă şi calmă,
Deasupra de orice-ndoială a stat,
Deasupra de rău şi-a lui valmă.

Mă ţin tot mai strâns de-ale Tale iubiri,
Nu am alceva să mă poarte
Spre cele de obşte cereşti mântuiri
Ca lacrima ce mă şopoate.

Bătaia de inimă în care-am rămas,
Aceea de-i spun pocăinţă,
Mi-a dat pulsul sacru şi înger în glas
Şi literă de nesuferinţă.

Că nu e mirare, că Tu eşti Acel
Ce inima toată îmi bate,
Când plecu-mi genunchiul şi felul de fel
Cum zilele vin să mă-nmoarte…

de aceea privesc primăveri şi primenesc fălci

***
de aceea privesc primăveri şi primenesc fălci
de aer strict ca ultimul secol în care mai zac
şrapnele de la războaiele mondiale
şi mă tot muşcă aşa de flămând ca pe o inspiraţie
fecunda fiică a morţii durerea sabia ei ciuma totul
de aceea dau mai încolo crizantemele

dacă nu descriu nu înseamnă că nu fulgeră seara
şi tot de acolo mi se trage singurătatea ca o piele
după năpârlire după extaz ori după vreo perdea
de ce îmi faci cu ochiul dezmoştenire
că tot caut mântuirea indiferent în care mileniu
cade vinerea mare

Locuiţi de Dumnezeu

Omul nu işi este viaţa, ci o are. O posedă o vreme. Domnul Isus Şi-a încredinţat duhul în mîinile Tatălui, când a fost răstignit. Duhul omului nu va rămâne veşnic în el. În lutul Adam, Dumnezeu a suflat suflare de viaţă… Ceva ce nu era de lut. Viaţa cărnii noastre nu e carne. Psihicul nostru nu e „materie superior organizată”, cum ne învăţau în şcoală pe vremuri. Sufletul omenesc nu poate fi recuperat de omenesc. Nu au aceleaşi coordonate existenţiale. Carnea e lut devenit păcătos, neveşnic. Nu există şanse sa fie recuperată prin carne şi faptele ei. Fiindcă duhul din ea nu e ea. Viaţa poate fi recuperată doar de duh. Adică de aceeaşi entitate care a dat-o. Suflarea de viaţă era emanaţia Duhului. Dumnezeu este duh. El suflă viaţă. Suflarea asta animă carnea, lutul. Apoi El îşi retrage darul. Urmările păcatului omenesc distrug carnea, oricât am incerca s-o păstrăm şi s-o dregem. Omul, chiar dacă nu se consideră păcătos, tot îmbătrâneşte şi, în final, moare. Ce l-a adus aici? Ceva care alterează lutul. „…omul nu e decât carne păcătoasă” spune Dumnezeu. El nu e viaţa lui, el o are. Dar o poate perverti. Legătura cu lutul păcătos o murdăreşte şi o condamnă la despărţirea de Dătător.

Singurul Om fără păcat, Isus Hristos, purta cu Sine singura frământătură de lut necorupt rămasă în univers. De aceea distrugerea ei a însemnat cu totul altceva decât ar însemna moartea unui om obişnuit. De aceea moartea Lui are valoare mântuitoare. Eliberarea vieţii dintr-o carne fără păcat refăcea un echilibru cosmic: viaţa a fost încredinţată iniţial unui lut fără păcat şi trebuia să se întoarcă de la un lut fără păcat, la  Cel care a încredinţat-o. Cum se răsfrânge asta asupra mea? Prin credinţă, nădejde şi dragoste. Devenind conştient de perisabilitatea cărnii mele, caut instinctiv un punct de sprijin. Singurul e viaţa mea, care nu e a mea, fiindcă e legată de perisabil. Dacă eu cred în Singurul Om care a reîntors la Dumnezeu viaţă curată, cred în puterea recuperatoare a lui Dumnezeu. Voi recunoaşte starea mea păcătoasă, dar voi avea asigurarea că va fi iertată şi voi avea îndrăzneala să cer relegarea de Dumnezeu şi să desprind viaţa mea de carnea mea, pentru a I-o retroceda curată, nepătată, aşa cum a dat-o. Pentru asta a fost nevoie de Omul Isus Hristos. Când El striga „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” vedea viata din El reîntorcându-se la Tatal. Moartea Sa era ceva ce nu făcea El, ci Tatăl. Asta ca, în cazul morţii noastre, să avem parte de împlinirea vieţii prin reîntoarcere la  Cel care a dat-o, nu de desplinirea a ceva făcut bine şi veşnic de Dumnezeu: desfacerea forţată a facerii dintâi a lui Adam cel perfect, creat să dureze, dar care a ales neascultarea, compromiţând lucrarea divină şi aruncând-o în vremelnic. Pentru că păcatul e o paranteză în veşnicie. Ceea ce numim „istoria omului”, asta e.

Isus a ales ascultarea. A ales sa se sfârtece El, fără motiv, pentru a anula puterea sfârtecării. Cum spuneam, procesul se desăvârşeşte, la nivel personal, prin credinţă. Daca eu cred asta, atunci voi acţiona în sensul acestei credinţe. Adica voi vedea starea total coruptă şi vrednică de distrugere a propriei cărni: toţi murim, de ce să ne ascundem de asta? Apoi vom înţelege acţiunea regeneratoare a jertfei de pe Golgota: viaţa şi-a ragăsit posibilitatea de reîntoarcere la Dumnezeu, şansa asta există şi pentru mine, iar El doreşte şi sprijineşte această recuperare. Viaţa mea ştie acum ce vrea. Tânjeşte după sursa ei, fuge de păcatul cărnii, se desprinde, mereu mai puternic, de tot ce o lega de lutul păcătos. Nu, nu e doar puterea exemplului. Isus a deschis Calea. El e uşa. Prin El se poate accede la Dumnezeu. Moartea pe care a învins-o El nu e moartea cărnii, ci perpertuarea stării de corupere a vieţii şi aruncarea ei definitivă în haosul păcatului…

Crăciun fericit! şi La mulţi ani!

Fie ca, de la cel dintâi scâncet şi până la ridicarea în slavă, Pruncul să vă umple cu viaţa-I şi cu binecuvântările Lui!

Din ce se face un Crăciun?

Din oleacă de colţ de bucătărie mirosind a mâna mamei în oalele goalele, un dram de nostalgie după uliţe înzăpezite şi parfum de colind ocolind pervazele ferestrelor. Sau aşa era oarecând…? Acum se pare că-i altfel. Te trezeşti în sunet ritmic de capră întinsă pe tobă de indivizi mai mult sau mai puţin mascaţi, cu ţaţaţacăpriţăţaua urlată cu foc şi cu mîinile întinse a cerşeală. Dacă îi întrebi, habar n-au ce înseamnă ce fac ei, nu-i interesează mai mult decât oricare alt mijloc de a face bani. Sau cântecul chinuit al ţigănuşilor prin tramvaie, repede sugrumat, că vine staţia şi trebuie să urce în ălălalt.

Şi din cumpărături grămădite în sacoşe, taxiuri, portbagaje, sertare, debarale, buzunare, subbrazi, consumate ţanţoş că sunt sărbătorile… De mers la biserică nu e musai, că ne vine părintele la uşă, doar are şi el cumpărăturile lui de făcut… Are şi el Crăciunul lui de făcut… Fiecare are Crăciunul lui… Făcut cum se pricepe fiecare… Numai Dumnezeu a avut Crăciunul nostru. Nouă ni S-a născut. Mântuirea e treaba lui Dumnuzeu pentru noi. El din mântuirea noastră a făcut Crăciunul. Noi… numai din închinare nu-l facem! Chiar aşa: din ce se face un Crăciun?

Crăciunul – timp al rugăciunii

Când cerul vine pe pământ în cea mai sensibilă manifestare de Sine, atunci e vremea pentru zborul rugăciunii. Rugăciune de laudă, de slavă şi de închinare, rugăciune de contemplare şi de împlinire a inimii, rugăciunea şoptită sau plânsă de-a binelea în pumnii pocăinţei şi ai nădejdii renăscute, stoluri nesfârşite de rugăciuni ca rotocoalele de grauri deasupra câmpiilor seara…

Acum, când Dumnezeu Se face diapazon, dând din bucurie ca dintr-o nouă creaţie şi ridicând un Prunc, un singur şi întâi născut regal, cu mâini de Simeon în templu, acum e rugăciune peste tot… O văd versanţii munţilor cu neaua şi colindele de pe uliţe luminate de şoapte ciudate… O văd în taina lor stelele şi bolta cerească, până acolo că o explică din îngeri… O vezi şi tu? Atunci vino cu mine, vino să ne punem pe genunchi!

Cum arată un suflet mântuit?

Nu are legătură cu o anumită conjunctură sau clipă. Este acel „azi” permanent, fără timp sau alte diviziuni ale lui, numit „veşnicia” lui Dumnezeu.   Căci El zice: „La vremea potrivită, te-am ascultat, în ziua mântuirii, te-am ajutat. Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii.” (2 Corinthians 6:2).

Dumnezeu sălăşluieşte în „acum”, nu în era precambriană sau postmodernă, nu în vreo clipă anume, din alea care le plac oamenilor la trăit, nu în minutele de extaz „mistic” sau altfel, nu în vreo „oră astrală” a omenirii. El se preumblă în „acum”. Care e deosebirea? Păi gândiţi-vă că „acum”-ul nostru, nici n-ai avut vreme să-l rosteşti, că s-a şi dus, a devenit amintire, impresie, trecut… Dumnezeu este infinit şi este un „acum” fără sfârşit.

Cum arată la El un suflet mântuit? Cred că mare cât tot „acum”-ul Lui. Mare şi împlinit.”  El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii…” (2 Timothy 1:9). În „acum”-ul nostru vedem un suflet chinuit, contorsionat, frânt între da şi nu şi la fel de inconştient şi de da ca şi de nu, scrântit de-adevăratelea ca o gleznă şubredă într-o călcare strâmbă…

Căci căile omului sunt lămurite înaintea ochilor Domnului, şi El vede toate cărările lui. (Proverbs 5:21) Cum am putea noi vedea oamenii până la capătul lor, când nici ei înşişi nu ştiu ce cărare să urmeze? Sau unde duce ea? Îi putem vedea doar lărgimea:Intraţi pe poarta cea strîmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi Sunt cei ce intră pe ea. Dar strîmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini Sunt cei ce o află.  (Matthew 7:13,14)

Şi mai ştim că pot fi cunoscuţi „…după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom, care nu face roade bune, este tăiat şi aruncat în foc. Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte. (Matei 7:16-20)

Să facem om!

Întotdeauna adevărurile mari sunt făcute din adevăruri mai mici. Hristos a murit pentru noi, dar fiecare dintre noi purtam imensa vină a păcatelor noastre. Iar „noi” însemnăm miliarde şi miliarde, însemnăm o istorie…

Există crucea Sa ca o cheie de boltă a universului, dar există câte o cruce de asumat pentru fiecare dintre aceşti „noi”.

Şi există o Iubire ce nu poate fi descrisă, dar dincolo de ea este câte o iertare pe măsura fiecărui om. Există o mântuire individuală şi cu neputinţă de stricat ce ne va aduna în acea de neînchipuit glorificare care ne va face consoarta lui Hristos în veşnicie.

Existăm în efemer eu şi tu şi tu şi tu, pentru că în infinit S-a auzit un glas: să facem om!

Îngerul… fragment 4

O linie politică îl separă de sine, îi strică desenul din pulbere: „Pe aici vor trece domniile lor eminenţa, preasfinţia, preafericitul… Adună-ţi, copile, cârpele, că vor veni domniile lor, preşedintele, senatorii…” Ce i-ai făcut? Ce ai, domnule, lasă copilul… De ce-i dai cu piciorul? „Nu vezi, cucoană, că s-a prăpădit, s-a stins de mult, s-a macerat în frunza dusă, în propriu-i joc… În marea noastră colcăire vine ministrul! Mai bine agaţă-l undeva pe o culme şi cumpără-i o altă păpuşă, să înveţe ce-i omul care nu calcă pe dungile noastre politice, dogmatice, sugrumatice, pe unde vor defila curând eminenţa, sanctitatea, preasfinţia, prea fericiţii, cu ciocanul şi cuiele şi cu meseriaşii, că doar aşa vom şti dacă era Dumnezeu…

Că avea atâta dor de mântuire… Şi că doar n-or să-L ţintuiască măriile lor personal pe El personal ziua-n amiaza mare , cu mânuşuţele lor personale… Au meşteri, ce mai… Şi apoi, un pic de decenţă, doamnă! Mai bine cumpără o păpuşă nouă în loc…” I-ai auzit, draga mea? Să cumperi o păpuşă nouă copilului, sau în loc de copil, să înveţe ce-i omul. Cum Îl mişcă din aţe, cum Îl desface din cârpe, cum Îl atârnă pe lemn pe Fiul Omului…

Îţi vine să plângi… „Nu Mă plângeţi pe Mine, plânge-ţi-vă pe voi şi pe copiii voştri!” Eşti în litere ca o rezonanţă permanentă, cauţi pădurea existenţei şi nu găseşti decât copaci, te agăţi de unii, te loveşti de ceilalţi, ploaia începe ca o pernă sub care încerci să-ţi bagi capul ca să nu mai auzi…

Fragment 1 din „Îngerul…”

Arunc în neorânduială trufia, frica, noimele existenţei supercivilizate: în uşa întredeschisă eşti Tu! Apoi, câtă vânzoleală ecumenică…! Parcă toţi ar vrea să Te cumpere cu mătăsuri, mătănii, mănăstiri, cu aurul care le prisoseşte, paporniţa cu odoare, urdori de adorare, regurgitări din toată inima, din toate varicele, din tot sufletul… Fariseii îşi fac vânt cu bretelele de la pantaloni, profeţii mincinoşi, să nu-i înăbuşe infarctele. De atâta căldură umană, i-a năpădit urticaria! Mă tot întreabă înverşunaţi, mă trag la răspundere. Şi ce să le spun? Ce să le spun, Doamne sfinte, cine sunt eu, ca să le spun că în uşa întredeschisă eşti Tu? Fiindcă nici eu nu-s mai breaz. Doar că-mi e chipul despicat de privirea Ta şi apoi adunat ca o fereastră între cărămizi. Se vede de afară, printre ghivecile cu otrăvite muşcate.

În curând, ireconciliabile peisaje vor umple decorul: scene diverse, dar cu un fel de aceleaşi culise cu îngeri diverşi, de ne tot întrebăm, masca pe care-o purtăm, a cui este, oare?

Şi ieşim pe străzi, hăituiţi de aer străin. Trec în marş oameni politici, cocote, geambaşi, colonei cu trese din tibii de prunci. Se opresc să-şi ajusteze ţinuta chiar în fereastra mea. Îi văd, prea bine îi văd în chipul meu oglindit acolo, în ea. Şi ficşi, de cealaltă parte, străvezii şi casanţi, ochii mei nu înţeleg mai nimic. Doar lacrima, care îngână „oameni, zile, pietre”. Oameni buni, oameni răi, oameni care nu vor să ştie că în uşa întredeschisă eşti Tu!

Pe holurile de la Fundeni

În 1994 mă internam pentru prima dată. Îmi amintesc şi acum scările de la neurologie de la Gheoghe Marinescu, sau holurile de la Fundeni. Cât am stat acolo, vreo trei săptămâni, am scris. În patul din salon, pe hol sau pe balcon, mai ales după amiaza şi seara, scriam.

Odată întors acasă am reevaluat ceea ce am scris. Adunasem, în trei săptămâni, vreo 200 de pagini bătute la maşină. Am tăiat zdravăn. Eu făcusem poezie. Am reluat totul. A ieşit altceva. Un fel de proza. O carte întreagă de peste 80 de pagini.

Se cheamă „Îngerul cel mai scurt înspre mâine” şi nu este încă publicată. Îmi tot spun de 14 ani că-i va veni timpul. Acum chiar cred că vremea publicării ei se apropie. Fiindcă l-am cunoscut pe Îngerul aceasta scurt. În cartea aceea scrisă de mine, El însemna mântuirea. Dar înseamnă şi Iubirea, şi Pacea, şi siguranţa că mîine poate fi veşnicia care poate fi mâine. „Îngerul cel mai scurt înspre mâine” este mântuirea. Este salvarea mea din păcatele mele.

Adică o zi cu Domnul înseamnă siguranţa alteia şi alteia până dincolo de toate zilele. Înseamnă Prezenţa Sa în viaţa mea cu tot ce aduce ea: linişte definitivă, plenitudinea iubirii, dedicare fericită. Şi îngeri…

Via dolorosa

Ştie cineva să plângă? Atunci să tacă!

Ştie cineva să sufere? Să nu se grăbească!

Ştie cineva Calea? Atunci să moară!

Priviţi întâi la EL!

„Cureaua de transmisie” a harului

Geneza 18:19: „Căci Eu îl cunosc şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de Avraam ce i-a făgăduit”…

Domnul ştie… Nu am crezut niciodată în predestinare. Dar că Domnul ştie „liberul meu arbitru”, da. Fiindcă El a făcut schiţa acestui liber arbitru. Şi ştie mai bine decât oricine cum funcţionează.

Când un inginer proiectează o maşină, îi ştie toate măruntaiele şi modul de funcţionare. Toate şuruburile şi curelele de transmisie… Tot ce poate şi toate punctele slabe.

Când Şi-a dorit un om „după chipul şi asemănarea Lui” l-a făcut pe Adam, apoi S-a făcut trup şi a asigurat mântuirea, adică S-a făcut „cureaua de transmisie” şi i-a pregătit un loc pentru a fi împreună.

De aceea poate Pavel să scrie corintenilor (cu de la „inginer” învăţătură): „Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii,
nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici răpareţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.

Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Hristos, şi prin Duhul Dumnezeului nostru.

Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate Sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine.

Mâncările sunt pentru pântece, şi pântecele este pentru mâncări. Şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Dar trupul nu este pentru curvie: el este pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup.” (1 Corinteni 6:9-12)

Oare n-a ştiut „inginerul” ce proiectează? Rotiţele şi „cureaua de transmisie”, nu le ştie El? Nu ştie El mizeria mea, păcatele mele, curvia mea, închinarea mea greşită, lăcomia mea, imaginaţia mea pervertită? Fiindcă aşa suntem unii dintre noi, indiferent ce ne place să credem despre noi înşine…

Dar ne socoteşte neprihăniţi! NE LEAGĂ DE EL cu o „curea de transmisie” veşnică indiferent cât sunt de mari păcatele noastre. Indiferent „câţi bărbaţi ai avut”, cum i-a spus samaritencei, indiferent cât eşti de afemeiat, omule, indiferent care ar fi închinarea ta acum…

Totul depinde de legarea ta de bunăvoie sub „curea de transmisie”… În numele Domnului Isus Hristos. ÎN NUMELE DOMNULUI ISUS HRISTOS! El este „cureaua de transmisie a harului care îţi asigură sfinţirea. Sau cum spunea cineva, evoluţia spirituală…

De vorbă cu Liviu Mocan -5-

Imagine din expoziţia lui Liviu Mocan „Seminţe în ruine”

IP – Înseamnă că nu ai restricţii de vreun fel, atunci când abordezi un material anume. Pentru că eu, cel puţin, sunt uimit de diversitatea materialelor folosite de tine: bronz, piatră, lemn, sticlă, până şi hârtie… până şi apa dintr-o cadă de baie! Cum explici asta?

LM – Utilizând materiale diferite eu fac două lucruri. În primul rând mă joc, pentru mine profesia este o joacă excepţională. Eu sunt un copil, realmente, eu sunt un copil care mă joc. Sculpturile sunt jucăriile mele pe care le fac împreună cu Tăticul. Tăticul se joacă cu mine de-a sculpturile şi de aceea intru în tot felul de materiale. E o joacă, eu nu sunt un om serios, sunt un copil care toată ziua s-ar juca şi cu cât experimentez mai multe materiale cu atât joaca îmi este mai interesantă, pentru că fiecare material are farmecul lui, are limbajul lui, are mesajul lui, îţi creează o anumită stare, are tainele lui şi aici venim la cel de doilea lucru: şi anume când folosesc diferite materiale înţeleg ceva mai mult din Dumnezeu însuşi, din Marele Sculptor, pentru că el a creat aceste materiale… Şi intrând în diferite materiale îmi dau seama cât de mare e Creatorul acestora.

Marmura a facut-o într-un fel, lemnul în altul, sticla în alt fel, bronzul este altceva. Fiecare iese afară prin intermediul altor unelte, a unor alte modalităţi de prelucrare. În fiecare este o ştiinţă, trebuie să cunoşti foarte multe lucruri ca să torni un bronz, să şlefuieşti un granit de exemplu, este foarte dificil, dar pentru mine este în esenţă foarte interesant, este o joacă şi este o uimire, de fapt. Apa din cadă poate face clăbuc… Expresia uimirii mele e: „ce materiale ai mai făcut, Tăticule, să le mai cunosc şi pe alea”. De aceea încerc în tot felul, în hârtie, în te miri ce,  să văd frumuseţea şi unicitatea acelor materiale. Cu alte cuvinte, eu consider că Marele Sculptor a creat sculpturi colosale, materiale foarte diferite, şi din sculpturile astea foarte diferite ale Lui, ia unele şi zice: transformă-le, fă altceva. Şi aşa, dintr-un trunchi de copac, care este o sculptură colosală şi pe care chiar îmi fac scrupule că o ating, ar trebui s-o las în pace, că-i mai frumoasă aşa cum e, sau dintr-o piatră de o frumuseţe extraordinară, Tăticul zice: „măi copile, uite, strică sculptura asta a Mea perfectă, genială şi fă tu o jucărie acolo cât poţi tu, mic, prostuţ, dar fă ceva ca să te bucuri şi tu.”

De vorbă cu Liviu Mocan -4-

IP – Unii credincioşi evanghelici spun că sculptura, artele vizuale în general, ar fi idolatrie, facere de idoli, închinare la idoli, sau altceva de genul ăsta. Cum te aperi de asemenea acuzaţii? E ceva aici care nu se înţelege bine… Ideea de idol, sau idea de sculptură?

LM – Idolii popoarelor sunt demoni. Demonul este acel ce caută să îţi direcţioneze ascultarea, speranţele, iubirea, înspre o altă sursă decât Domnul.
„Israele, iată Dumnezeul care te-a scos din ţara Egiptului”, dansa Aron în jurul viţelului de aur…
Scena se petrecea în aceeaşi tabără a Cortului întâlnirii în care Domnul Îşi  exprima şi Îşi exercita prezenţa.
Cortul întâlnirii oamenilor cu Dumnezeul lor real era, în întregimea lui, o capodoperă artistică, asemenea Templului din Ierusalim de mai târziu, asemenea Mântuitorului Hristos („Tu esti cel mai frumos dintre oameni”).

IP – În acelaşi context aş aminti şarpele de aramă, o sculptură înălţată la porunca lui Dumnezeu şi reflectând şi chiar realizând – cum avea să împlinească Domnul – idea de mântuire.

Imagine din expoziţia lui Liviu Mocan intitulată „Seminţe în ruine”

LM – Da… Iar Cortul şi mai apoi Templul, erau formate din expresii ale tuturor artelor frumoase ale vremii: sculptura ( heruvimi de aur cu aripile deschise deasupra capacului ispăşirii), pictura(alb,albastru,purpuriu,caramiziu, ceea ce înseamnă Hristos -Om, Dumnezeu, Rege, Mare Preot), arta textilă (îmbrăcămintele preoţeşti de o frumuseţe şi o simbolistică uluitoare, draperiile curţii, cele patru cuverturi ale sanctuarului, marea catapeteasmă), ceramica (vase diverse) etc.
Toate aceste obiecte de artă duceau un mesaj, exprimau ceva despre Dumnezeu şi despre Împărăţia Lui nevăzută.
Toate acestea au fost create la iniţiativa Domnului, la porunca Lui expresă, dusă până la ultimul detaliu.
Importanţa deosebită pe care Domnul o acordă Cortului reiese şi din cele aproape 50 de capitole care îi sunt dedicate în Sfânta Carte.

Erau aceste „lucrări meşteşugite de mâna omului”, idoli?
Contrazic ele porunca „să nu-ţi faci chip cioplit al lucrurilor care sunt în cer, pe pământ şi sub pământ”?
Domnul nostru, Cel care ne-a dat această poruncă (între cele zece), la doar câteva capitole distanţă în Sfânta Carte, în mod paradoxal la prima vedere, porunceşte lui Moise să le creeze în Cortul Său.
De ce?
Întrucât rolul tuturor acestor obiecte de artă era NU să îndrepte inima oamenilor înspre demoni, ci înspre El Însuşi, Dumnezeul cerului şi al pământului, înspre gloria Lui nemărginită, înspre planurile şi modalitătile Lui de salvare a „copiilor” Săi, înspre dovada prezenţei Lui de zi cu zi în pribegia noastră terestră…