Ce e Cuvântul? (2)

Eu sunt în cuvintele şi prin cuvintele care mă exprimă. Gândurile mele au pornit de la cuvinte, traiesc prin cuvinte şi se întorc în cuvinte, nutrind realitatea fiinţei mele, modelând-o, mai mult, dau naştere civilizaţiei în întregime, istoriei lumii. Istoria mea sunt eu însumi, istoria mea e timpul vietii mele şi atât, dar cuvintele mele rămân să participe la construirea istoriei universului. Prin ele am clădit bine şi rău, prin ele am aruncat o punte de iubire sau de ură către urmaşii mei, prin ele am lucrat la caracterul copiilor mei, care, la rândul lor… „O. om, ce mari rădpunderi ai…!”
A afirma inexistenţa cuvintelor e un nonsens, o flagrantă contradicţie. Nu se poate să afirmi ceva fără cuvinte rostite, sau gândite doar. Atunci de ce nu acceptăm că întreaga realitate a fost creată şi există prin Cuvântul Cuiva? Că fiinţa mea chiar, este gândită de El? Că tot ce omenirea rosteşte încet-încet, îndreptându-se către capătul ei, înghesuindu-se în miile ei de ani, El a rostit deodată şi făcutu-s-au toate într-o aceeaşi veşnică finalitate? Dar cine e El? Noi Îi spunem Dumnezeu. El Îşi spune „Eu sunt cel ce sunt”. Asa-L cunosc cei care vor să-L cunoască, şi Îl cunosc, pentru că li Se descoperă.

Publicitate