Realul separat

Câte îngrămădim într-o zi, în adâncul sufletului nostru? Bucurii şi tristeţi, pripeli şi amânări, inexplicabile uneori, nesiguranţe şi rigidităţi de stâncă, şi din toate Dumnezeu face om… Memoria învineţită de loviturile timpului ce a trecut vijelios peste ea, trupul purtându-şi mai frumos sau mai puţin frumos ocara anilor şi binecuvântarea lor…

Şi dacă într-o zi se-adun-atâtea, câte se pot aduna într-o viaţă? Şi cum evoluează prin tot Duhul Sfânt. mângâind şi mustrând şi croind un real separat, realul acelora care sunt în lume, dar nu sunt din ea, cum nu e lumina soarelui din huma pe care o îmbălsămează, deşi peisajul întreg o soarbe ca pe-o respirare.

Rugăciunea Domnului Isus

Ioan 17:11-17: „Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum Suntem şi noi. Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu în Numele Tău. Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat; şi nici unul din ei n-a pierit, în afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Dar acum, Eu vin la Tine; şi spun aceste lucruri, pe când sunt încă în lume, ca să aibă în ei bucuria Mea deplină. Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, dupăcum Eu nu sunt din lume. Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău. Ei nu sunt din lume, dupăcum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.”