Copacul

Dincolo de un defileu îngust se înălţa Piscul Văii. Mă tot întrebasem de ce-i spunea aşa. Aveam la mine o hartă amănunţită a zonei şi acolo tot aşa scria: Piscul Văii. Că până aici fusese doar o vale chinuitoare, cu hăţişuri şi crânguri bătute de tot felul de jivine, am văzut. Razele soarelui ajungeau la mine oblojite de parcă le-ar fi rănit spinii de pe marginea potecii… Dacă se putea numi potecă urma de cerb după care şerpuiam şi vesel şi trist, şi încântat şi nervos, imaginându-mi că o scăpare este posibilă, aşa cum trebuie să-şi fi imaginat şi cerbul acela hăituit de vânători reali sau închipuiţi.
Treceam, priveam, mai consultam harta, sau ziceam „ah!” după vreo zgârietură mai serioasă, şi mă amuza numele acesta, Piscul Văii. Eram curios: cum o să fie? Nu mi se părea, după altitudinea înscrisă pe hartă şi după relatările celor ce ajunseseră acolo, că era uşor de escaladat. Toţi îmi spuseseră că i-a ajutat cineva, cineva de-al locului, cineva special, parcă făcut din raze de soare şi spini, cum trebuie să fie, în esenţă, un cerb.
După ce am ieşit din văioagă, bandajat aproape în întregime, l-am văzut. Se înălţa, nu sfidător, ci aproape familiar… Cred şi eu, nu mai vedeam spinii, doar poteca. Se vedea că pe aici trecuseră şi alţii ca mine. Piscul Văii… Dar unde era călăuza? Toţi avuseseră nevoie de ea.
Spuneau că apărea aşa, deodată, după ce lăsai bagajele din spate şi îl strigai. Dar cum să las toate schimburile, uneltele, alpenştocul sau schiurile, sau bogata mea trusă medicală, bandajele şi alte alea? Că n-ai avea nevoie de ele, îmi spuseseră. Am abandonat schiurile, la urma urmei nu mergeam să mă distrez. Şi nici nu ştiu dacă acolo e zăpadă. N-am auzit că ar fi. Cică nu e anotimp. Se poate asta? Dar corzile sau alpenştocul, ori trusa medicală, nu. Le voi lăsa călăuzei la întoarcere, treaba lui, n-are decât să le dea altora, sau să le ţină. Apoi am strigat. Am strigat de am speriat păsările. Au zburat toate, găurind frunzişul de pe unde venisem. Am strigat de mai multe ori, dar nimic. E surdă călăuza asta?
Chiar nu ştiam ce să fac. „Laşi tot.” mi-a spus şi Vasile, care ajunsese acolo anul trecut. Vasile era prietenul meu. „Laşi tot şi strigi. Şi vine.” Parcă n-aş fi vrut… Tot, tot? „Păstrezi doar harta. E bună pentru întoarcere, când vei fi singur iar. Şi busola, să nu te rătăceşti.” Am dat jos bagajul. E adevărat, e mai bine fără el. Respir mai uşor si nu mă mai dor umerii. L-am desfăcut să-mi iau harta. Hai, şi spirtul. Pentru răni. Că n-o fi foc… Nu e greu, doar o sticluţă. De ce nu vine? Să arunc spirtul… Nici acum…? A, am uitat să strig!
– Gata!!!
Era lângă mine. Acum era lângă mine, aşa cum mi se spusese. Parcă din raze de soare şi spini. Iar în clipa următoare eram sus. Acesta era Piscul Văii…? Aici soarele era plin. Chiar în mijloc era copacul. Ştiam. Ajunsesem.

***
Era ca un pom de iarnă cocârjat. Nu mai văzusem aşa copac. Pe toate crengile avea bagaje. Schiuri, truse de tot felul, chiar şi corturi de campanie, sticle şi farduri, lingouri de aur şi pachete cu carne, arme fel de fel… Avea de toate. Erau şi bagajele mele acolo. Atârnau legănate de vânt. Fiindcă bătea vântul tare. Şi ce de oameni au fost pe-aici!
– Se cheamă Marea Uitării.
– Cine, copacul?
– Da.
– De-aia nu mai ştie nimeni despre el? Că nu mi-au spus…
– Păi dacă e al uitării, înseamnă că nu mai există. Nu?
Bătea vântul tare. Se pregătea de furtună. Dar era senin şi cald. Nu mai aveam ceas, rămăsese în bagaje. Nici bocanci şi nici haine groase. Dar nu-mi era frig. Erau în copac.
– Au fost mulţi pe-aici.
– Toţi au fost… Unii nici nu ştiu. Săracii… Să le spui tu când te întorci. Cine ştie, poate se hotărăsc să vină.
– Interesant… E aşa strâmb din cauza vântului, sau a bagajelor?
– Şi una şi alta. Şi din cauza rădăcinilor. Are rădăcini adânci, înfipte în pământ bun…
– Ce copac…! Cred că-i tare bătrân.
– De când lumea… Chiar dinaintea ei.
– Dacă ar exista o înţelepciune a copacilor, acesta ar fi regele înţelepciunii.
– Dar este…
– Atunci pot rămâne aici? Fac eu colibele.
– Nu acum, data viitoare. Mai stai?
– Da… Să văd copacul… Cât e de strâmb…! Dacă n-ar fi avut rădăcinile atât de adânci, n-ar fi rezistat, este? Cu toate bagajele alea pe el… Iar acolo, în vârf, e ceva, ceva ca nişte raze de soare şi spini… Tu… Eşti copacul?
În preajmă nu mai bătea vântul. Fusese şi Vasile aici. Acum era altfel, strălucea mereu. Cânta şi când l-au bătut. Şi ierta pe toată lumea. Nu se despărţea de hartă şi nici când mânca sau dormea, şi avea mereu busola la el. Mulţi spuneau că-i prost. Era prietenul meu.
– Voi sunteţi prietenii mei.
– Tu eşti copacul? Tu exişti…
– Da! Ţine minte. Hai jos, vin cu tine! Apoi uite harta. Eu sunt harta. Şi ţine şi busola, să nu te rătăceşti până vii înapoi. Eu sunt busola. Ţine minte… Eu sunt.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: