Crăciun fericit! şi La mulţi ani!

decembrie 25, 2008

Fie ca, de la cel dintâi scâncet şi până la ridicarea în slavă, Pruncul să vă umple cu viaţa-I şi cu binecuvântările Lui!


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Continuare de aici

Ceva se întâmpla cu Galaal. Murmurase tot timpul drumului, aproape fără să se uite pe unde calcă. Avea o cu totul altă privire. Acum, însă, nu mai era timp..Erau înaintea intrării staulului. Timiditatea pusese stăpânire pe ei. Cine să intre cel dintâi? Când trecuseră prin faţa casei negustorului care-l amărâse atât de mult pe Galaal, acesta doar murmurase ceva mai tare: „pace pe pământ…”

Se invitau din ochi. Ar fi trebuit să intre întâi Simeon, era cel mai vârstnic. Dar intră Şezer. Apoi Galaal şi ceilalţi. Nu, nu era nimic tainic sau cutremurător. Un copilaş, aşa cum le spusese îngerul. Culcat în iesle, pe paie, cu vitele primprejur. Alături, mama şi tatăl. „Ştim de la îngeri…” spuse, răguşit uşor, Simeon. „Vrem doar să vedem…” Înconjurară ieslea, mişcându-se încet, ca în templu. Copilaşul gângurea. Abur uşor din nările vitelor încălzea aerul. „Am adus mielul.” rosti Simeon, ceva mai sigur pe sine, scoţând vietatea şi ţinând-o ca pentru jertfă, cu amândouă mâinile, apoi îngenunchind. Îl depuse la picioarele ieslei. Mielul, legat, doar respira. Părinţii priveau tăcuţi. „Şi noi…” spuseră Natan şi Ben Sifar, făcând la fel. Şezer se căuta prin cutele veşmintelor, dând la iveală, după un timp, un fluieraş şi o praştie. ”Ştii, de astea au nevoie păstorii cei buni…” îi spuse el lui Iosif, amintindu-şi ce-i spusese tatăl său când i le dăduse şi încercând să se scuze că, la repezeală, uitase să-şi ia mielul.

Numai Galaal era încă în picioare. Ţinea o mână pe marginea ieslei, sprijinindu-se. „Îi e rău?” se întrebă Simeon. Cealaltă mână, încă de la intrare, o ţinea în haină, în dreptul inimii, şi aproape că-i tremura de încordare. Nu-şi luase nici o desagă. ÎI picurau lacrimi în barba deasă. „Eu…”, începu să spună. Apoi căzu pe genunchi, copleşit. Scoase din sân, tremurând, mâna în care ţinea micul burduf cu vin. Îl puse lângă celelalte daruri. „Pace… pe… pământ…” îngăimă el, luptându-se să fie cât mai clar.

În iesle, copilaşul zâmbea.


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Continuare de aici

O lumină difuză crescuse între oameni şi boltă inundând totul, de la firul de iarbă la pasărea de noapte care se mai vedea zgribulită în vârful unui smochin încremenit. Undeva, în mijlocul acestei lumini, un punct orbitor exploda în irizări calde, sidefii. Se mărea mereu, de parcă se apropia. Un susur însoţea năstruşnicia. Venea de peste tot. Uimirea se împletea cu spaima.

„Doamne, Dumnezeule!” şopti Simeon, căzând cu faţa la pământ. Galaal era la locul lui, pe o piatră, aproape desfigurat. Ceilalţi doi erau acum în picioare, alături de copilul care se ridicase pe genunchi. Feţele lor erau albe ca laptele, de asemenea iarba şi hainele… Înţepeniseră şi tremurau ca de un vânt puternic din lăuntru.

Apoi se ivi un chip. Era al unui tânăr necunoscut, care plutea. Miezul orbitor al luminii aceleia ciudate făcuse loc minunatei arătări. Susurul tainic de până acum se adună în cuvinte şi tari şi molcome, totodată. Au auzit ce nu aveau cum să uite vreodată. „Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor care este Hristos, Domnul. Iată semnul după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.”

Chipul îngerului şi vorbele lui, aerul cald care înfăşura totul, sau pur şi simplu liniştea şi bucuria, izbucnite din senin şi atât de natural în sufletele păstorilor, luară locul confuziei şi fricii. Parcă erau acasă, de-acum, în mijlocul acestei tainice întâmplări. Chiar şi Galaal surâdea, cu o expresie extatică.

Curând, lumina înconjurătoare începu să se strângă în mii de chipuri asemănătoare celui dintâi. Domnea o bucurie fără margini. Un cântec ar fi fost cel mai potrivit, căci păstorii simţeau jucându-le inimile. Şi el răsună limpede şi înalt, ca un triumfal „ura!” din glasurile unei imense oştiri: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ, între oamenii plăcuţi Lui.” Culori nemaivăzute treceau de la un cântăreţ la altul, ca sunetele pe clapele unui pian. Acordurile durau parcă de-o veşnicie. Păstorii jucau acum de-a binelea. „Mare eşti, Doamne!” repeta Simeon, ca pe un refren. „Mare eşti, Doamne!”, îngânau ceilalţi.

Tainica lumină se pierdea încetişor spre cer. Se dezgolea bolta nopţii cea dintotdeauna. Ecouri încă răzbăteau, făcând iarba să zvâcnească uşor. Rămăsese însă în inimile păstorilor, ca un halou, chipul ceresc. Se priveau unul pe altul ca şi cum nu s-ar fi văzut niciodată, fericiţi, răsuflând greu. „Haidem!” zise Simeon într-un târziu.

Urmarea aici


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Apusul clipea peste Betleem ca o ceaţă subţire. Răzbăteau până în câmp câteva zgomote înfundate: nu puteai şti dacă erau răgete de măgar sau porţi trântite, cu zăvoarele neunse, trase pentru noapte. Cine a fost aproape de oraş când ziua era către seară, s-a grăbit să ajungă, iar cei care mai aveau ceva drum şi-au pus căpătâi desagii, la adăpostul câte unei stânci. Vremuri tulburi. În prag de iarnă, romanii voiau să-i ştie pe toţi, pe degete. Cu ogradă natală, cu tot… Plouase puţin, acum era senin, iar cerul fremăta uşor, ca nişte felii de mahramă întunecată prinsă-n cuie de borangic auriu. Peste lună, un norişor încă nu-şi sfârşise joaca. Se clinteau conuri de umbră de colo-colo, după cum bătea flacăra de la foc. Vreascurile trosneau iute, zvârlind scântei care mureau numaidecât în iarba rece şi umedă.

Aici, în coaste, era stâna. Oile dormeau unele-ntr-altele, suflând aburit în cefele mieilor. Păstorii, mai la o parte, vegheau. Subviectul discuţiei fusese politica… De ce Irod şi romanii „puseseră de numărare”, cum spusese Simeon, tocmai acum, de ce le îngăduise Dumnezeu să pună lumea pe drumuri, parcă nu aveau oamenii destul de îndurat şi aşa…Numai Galaal nu vorbise şi se vedea clar că nici nu va vorbi. Ceilalţi îi aruncau din când în când câte o privire şi compătimitoare şi acuzatoare, încercând să pară că nu-i interesează. „Noi am fost întotdeauna liberi”, păreau să zică. „Galaal şi-a făcut-o cu mâna lui.” Şezer, prea mic să priceapă, îl întrebase de dimineaţă pe Simeon: „Tată, de ce este nenea Galaal aşa de supărat şi bea mereu din vinul ăla acru? N-a scos nici o vorbă de când a venit. Este a treia zi aici, şi abia dacă a spus bună ziua…” „E necăjit”, i-a răspuns tatăl. „Du-te după oaia aia!” Asta a fost tot.
Dar cu Ben Sifar şi cu Natan, Simeon vorbise mai mult. Hotărâseră împreună să-i dea lui Galaal câteva oi din turma lor, ca să poată ieşi din simbria amărâtă a negustorului grec unde lucrase.

Acum fierbea încă de mânie şi indignare, dar o să-i treacă. Toate trec… Nu se mai auzea nimic, nici un zgomot. Încremenise totul. Se uitară unul la celălalt. Până şi Galaal dădu semne c-ar înţelege. Vru să scoată iar burduful, dar renunţă, pironindu-şi privirea în foc. Erau încordaţi, iar câinii se făcuseră mici de tot. Nu se mişcau nici ei, nu lătrau, doar căutau cu priviri parcă înspăimântate către stăpâni. „Nu-i nimic”, încercă să pronunţe cu glas ezitant unul dintre păstori, şi un „da” la fel de nedumerit se făcu auzit după un timp. „E focul…” spuse Simeon.  Priviră într-acolo. Flăcările se înteţiseră ca de la sine, dintr-o dată, revărsând umbre vii pe faţa lui Galaal, acum mai degrabă mirată.

„Ce se petrece?” mai apucă să întrebe Simeon, văzându-şi fiul în capul oaselor, privind spre cer.

Urmarea aici


Din ce se face un Crăciun?

decembrie 23, 2008

Din oleacă de colţ de bucătărie mirosind a mâna mamei în oalele goalele, un dram de nostalgie după uliţe înzăpezite şi parfum de colind ocolind pervazele ferestrelor. Sau aşa era oarecând…? Acum se pare că-i altfel. Te trezeşti în sunet ritmic de capră întinsă pe tobă de indivizi mai mult sau mai puţin mascaţi, cu ţaţaţacăpriţăţaua urlată cu foc şi cu mîinile întinse a cerşeală. Dacă îi întrebi, habar n-au ce înseamnă ce fac ei, nu-i interesează mai mult decât oricare alt mijloc de a face bani. Sau cântecul chinuit al ţigănuşilor prin tramvaie, repede sugrumat, că vine staţia şi trebuie să urce în ălălalt.

Şi din cumpărături grămădite în sacoşe, taxiuri, portbagaje, sertare, debarale, buzunare, subbrazi, consumate ţanţoş că sunt sărbătorile… De mers la biserică nu e musai, că ne vine părintele la uşă, doar are şi el cumpărăturile lui de făcut… Are şi el Crăciunul lui de făcut… Fiecare are Crăciunul lui… Făcut cum se pricepe fiecare… Numai Dumnezeu a avut Crăciunul nostru. Nouă ni S-a născut. Mântuirea e treaba lui Dumnuzeu pentru noi. El din mântuirea noastră a făcut Crăciunul. Noi… numai din închinare nu-l facem! Chiar aşa: din ce se face un Crăciun?


Crăciun sau Revoluţie?

decembrie 22, 2008

Ce vă sugerează 22 Decembrie? Revoluţia din Decembrie, veţi spune. Dar 25 decembrie? Păi, împuşcarea lui Ceauşescu! Atunci, unde a rămas Crăciunul? Poate durerea noastră l-a astupat, poate cerul a căzut cu tot cu sărbătoarea peste Ceauşeşti şi peste împuşcarea lor, că nu ştiam altceva în zilele alea decât să ne minunăm şi să ne îngrozim de judecata divină… Doamne, mai ştiu românii rugăciunea „Tatăl nostru”, cum o ştiau atunci?!

Mi-am petrecut zilele şi nopţile alea în primărie şi pe străzi, indiferent la pericolele împuşcăturilor. Brăila se laudă cu 53 de martiri. De „eroi” nu mai vorbesc. De grupul subversiv in care intrasem încă din vara lui ’89 cu încă patru prieteni (unul dintre ei a devenit primul primar „liber” brăilean) nu mai vorbeşte nimeni. Nu m-am considerat niciodată erou.

Am fost şi am donat sânge pentru răniţi. Atunci m-am căptuşit cu… 2 litere periculoase: B şi C! Cu astea nu pot să fac poezii, sunt litere hepatice, nume de viruşi. Abia anul ăsta, la aproape douăzeci de ani de atunci, după doi ani de când am făcut cererea, am început tratamentul cu interferon. Aşa că e posibil să am parte de încă o minune: descompletarea alfabetului hepatic.

Dar întrebarea rămâne: a fost Crăciun, sau a fost Revoluţie?


Crăciunul – vreme pentru amintiri (1)

decembrie 21, 2008

Am de făcut câteva urări mai speciale, cu ocazia acestori sărbători. Una dintre ele este pentru autorul şi interpretul piesei de mai jos. Nu ştiu dacă are mesaj de Crăciun, nu l-am întrebat şi nici nu cunosc ebraica.. Pe mine m-a uimit mereu dorinţa lui de a învăţa ebraica. Precum şi aia de a cânta. Şi trebuie să recunosc, o face superb!

Când îmi amjintesc serile de colind din copilărie, nu se poate să nu-mi aduc aminte de el. Nu era porţiune cu gheaţă să nu încerce să rupă blancheurile pe care tata le punea la încălţările noastre. Şi cânta, Doamne, ce mai cânta! Lui vreau să-i doresc o naştere de Prunc într-o inimă zvârlugă, plină de gheţuşuri pe care pruncii zboară bucuroşi…
Lui, fratelui meu…


Crăciunul a avut (un) loc

decembrie 20, 2008

În inima lumii, între oameni şi durerile lor, dezmângâing orgolii şi întorcând orologiile istoriei cu faţa către veşnicie, pledând pentru pace într-un loc al necazului şi pentru lumină în case şi în minţi întunecate, prinţul Crăciunului înseamnă şi azi promisiune de zefir peste mări înfuriate şi alunecare de mir pe răni… De ce caută lumea altceva?


Crăciunul – timp al rugăciunii

decembrie 19, 2008

Când cerul vine pe pământ în cea mai sensibilă manifestare de Sine, atunci e vremea pentru zborul rugăciunii. Rugăciune de laudă, de slavă şi de închinare, rugăciune de contemplare şi de împlinire a inimii, rugăciunea şoptită sau plânsă de-a binelea în pumnii pocăinţei şi ai nădejdii renăscute, stoluri nesfârşite de rugăciuni ca rotocoalele de grauri deasupra câmpiilor seara…

Acum, când Dumnezeu Se face diapazon, dând din bucurie ca dintr-o nouă creaţie şi ridicând un Prunc, un singur şi întâi născut regal, cu mâini de Simeon în templu, acum e rugăciune peste tot… O văd versanţii munţilor cu neaua şi colindele de pe uliţe luminate de şoapte ciudate… O văd în taina lor stelele şi bolta cerească, până acolo că o explică din îngeri… O vezi şi tu? Atunci vino cu mine, vino să ne punem pe genunchi!


Înfaşă-Te în inima mea

decembrie 18, 2008

Vino, Cuvânt fără margini,
Şi fă o propoziţie din toate acestea…
Ieslele de prin uitate paragini
Umple-le Tu cu vestea.

Nu-ţi fă ploaie astă seară, priveşte,
Nici un copil nu a avut cerul lui cu stea.
Şi din îngerul din urmă, care creşte,
Fă sărbătoarea mea.

Se lărgesc genele zăpezii ca mieii
Deasupra şi dedesubtul Tău aerul înfloreşte
Ca bucuria din scârţâitul cheii
Când se răsuceşte

Şi uşa iubirii dată de perete e
Dezgrozind iesle de prin uitate paragini
Cum se desfac mărilor pletele
În picuratele margini.

De aceea se şi aprind atâtea miresme,
Că drumul din cer duce prunc.
Veşniciile către fragile catapetesme
Se arunc.

Vino, Cuvânt fără margini, vino cumva,
Gângurindu-Te până la mine în taină.
Înfaşă-Te în inima mea
Ca-ntr-o haină.


Între Crăciun şi nicovală

decembrie 17, 2008

În preajma Crăciunului şi mai ales de la Crăciun încolo, până după anul nou, e ca o suspendare. Nu, nu de îngeri cântând colinde, ci de noi. De sufletele noastre căutându-şi rosturi, mai angrenate ca oricând în tot felul de lupte spirituale şi mai dispuse ca oricând să cedeze, să facă loc deznădejdilor, vinovăţiei, nesiguranţei, îndoielilor de tot felul.

E cineva care şi-a pregătit nicovala minciunii şi amărăciunii şi, precum strugurii în teasc sau grâul pregătit de pâine, suntem zdrobiţi, rupţi, cernuţi între colinde de Crăciun şi ispite care de care mai subtile, menite să ne încerce determinarea credinţei şi a atitudinii, până acolo că nu mai putem gusta sărbătoarea.

Între bucuria sărbătorii şi cavalcada celui rău e ca între ciocan şi nicovală: dacă nu ştii să te fereşti la timp, te loveşte. Mai bine spus, e ca între… Crăciun şi nicovală! Singura scăpare e rugăciunea. Rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.


Crăciunul – adevărata bucurie

decembrie 16, 2008

Bucură-te! Aşa se adresează proorocul binecuvântat cu viziunea Naşterii Domnului, a Luminii ce se coboară „peste cei ce stăteau în întuneric”. Şi ce frumos face zăpada legătura între bucurie şi lumină, în imaginaţia şi în amintirile noastre! Ca şi lumina şi bucuria unei stele… Mai mult, ca şi lumina şi bucuria a mii şi mii de stele, căci zăpada îşi înşiră pe zare fulgii, iar fulgii duc în ei cristalele strălucitoare… Şi fiecare cristal strigă „Bucură-te!”

Dacă natura întreagă, în măreţia simplităţii ei, ştie să se bucure aşa de frumos cu ocazia naşterii în sânul ei a Celui prin care există şi prin care a fost creată, de ce sufletele oamenilor zac mohorâte sub sarcastica glugă de osânză a proprilui trup, schilodindu-se? Pentru natură a venit Isus? Pentru ceva ce va arde? „Căci pământul, cu tot ce este pe el va arde.” Numai sufletele oamenilor vor rămâne, bucurându-se ori îngrozindu-se de ele însele, de cât Crăciun au ştiut sau nu să adune…


Unde se vede cel mai bine ieslea?

decembrie 11, 2008

Privind şi ascultând cu deosebită plăcere glasul Celinei Dion interpretând colindul de mai sus, nu m-am putut opri să gândesc la noaptea sfântă a Naşterii Domnului şi la iesle. Apoi, trecând cu ochiul închipuirii peste realitatea zilelor noastre, m-am întrebat: unde se vede cel mai bine ieslea?

Locul acela ca un legănaş (sau lighenaş), aşternut cu paie calde, aburite de animale, unde să poţi pune un prunc fără teamă că-l vei răni… unde e natural să se afle? În casa ta, în casa mea? În vreo catedrală, în vreun palat? E suficientă mizerie şi sărăcie în aceste locuri, ca să-şi afle vreo iesle adăpost?

Dar până la urmă, ea nu făcea decât să traducă pe imaginaţia nostră o idee a lui Dumnezeu. Smerenia îndepărtării de bunurile lumeşti a lui Dumnezeu, incompatibilitatea Sa cu tot ce e fală şi vanitate omenească, preferinţa Sa pentru locurile de jos ale realităţii omeneşti…

Şi care e cel mai mizer loc al fiinţei umane, cel mai „nespus de rău şi deznădăjduit de înşelător”, dacă nu inima mea şi a ta…? Unde se vede cel mai bine ieslea?


Crăciunul – îl ai sau îl eşti?

decembrie 10, 2008

Nu e greu să avem câte ceva. În general, cam aici se cantonează existenţa omului. Să aibă avere, bani, să aibă glorie, să aibă, să aibă, să aibă… Îl vezi strângând toată viaţa şi îngrăşându-şi urmaşii, care urmaşi tot cum au venit pleca-vor.

E mare deosebire între a avea şi a fi. Una este să ai copii şi cu totul altceva e să fii copil. Aşa e şi cu Crăciunul: una este să ai o sărbătoare căreia să-i spui Crăciun şi alta, să fii sărbătoarea Crăciunului. Vorbim despre ieslea în care S-a născut Isus şi despre nevoia de a Se naşte în inimile noastre. Dar pot aceste inimi să fie iesle?

Sau doar avem o zi de iarnă în care îngrămădim paiele mucede ale unei bucurii ieftine, egală cu locul rămas liber după un „post” cât o cură de slăbire, ca să ne putem lăuda apoi că „am avut un Crăciun anul ăsta…!” Asta dacă ne revenim din beţie şi îmbuibări.

Ca să fii sărbătoarea Crăciunului, trebuie să uiţi să o ai. Trebuie să te trăiască deplin şi curat, cum trăieşte raza de lumină reflectată de globul albastru de pe un ram al pomului de Crăciun. Trbuie să poţi vedea ce vedeau păstorii din câmp, să poţi cânta ce cântau îngerii din ceruri. Atunci se va fi adevărata „pace pe pământ”!


Crăciunul – Bomboane sau nuci?

decembrie 9, 2008

Aleea îşi scrântea aerul undeva spre dreapta, în dreptul colţului cu buticul, la capătul rigolei cu frunze şi cu un bec anemic sus. Îmi era lene să măsor paşii până acolo. Când am intrat pe ea, mă năpădiseră nostalgiile. Prima dată fusesem aici când ieşise soarele. Acum era vânt subţire şi ascuţit ca briciul. Purtam balonzaiderul ponosit al anilor ’60, ’70 şi îmi aminteam de bunicul. La înmormântarea lui, îi picase o rază de soare de un vertical aproape obraznic exact pe vârful nasului. După aia n-am mai stat, am plecat la Aguda să beau must. Aguda era un fel de rudă, avea gardul lipit de şopronul bunicului şi via la marginea dinspre IMS. Niciodată n-am ştiut ce însemna asta, ceva legat de tractorul pe care îl pornea aşa de greu unchi-miu în fiecare dimineaţă de iarnă, sculându-mă cu noaptea-n cap.

Dar asta fusese demult, în copilărie. Aleea îşi tot scrântea aerul, iar eu aproape că râdeam de toate astea. Sigur că nimeni nu m-ar fi crezut, dacă aş fi povestit. Să creadă, ce? Că aveam impresia că văd numai eu o lume în care, de fapt, toţi se înfruptau, care cu ce-apuca? Dar aşa se întâmplă mereu: fiecare avem impresia că suntem stăpânii realităţii, până începem să simţim că ne fuge totul de sub picioare. La mine, asta nu s-a întâmplat niciodată de Crăciun. Nu are importanţă de care Crăciun. Nici eu nu ştiam de ce îmi aminteam acum, trecând de capătul aleii cu aerul scrântit, în dreptul colţului cu buticul. Fusese o iarnă ca-n oricare copilărie, cu zăpadă multă şi lunecuş pe lângă gardurile straniu de luminoase. În câte o poartă, vedeai pe gospodarul încotoşmănat fâcând pârtie. Cred că imaginea asta a făcut să leg o întâmplare de Crăciun de la ţară, de locul ăsta, care nici el nu era el, ci uliţa copilăriei din cartierul ăla mărginaş.

De atunci îmi socotesc bomboanele. Sau nucile. Cumpăr din cele învelite în poleială şi îmi burduşesc buzunarele cu ele. Apoi le tot număr pe ascuns, ca şi cum aş muta borcanele cu gem în beci. Ţin mult la bomboanele astea, mai degrabă la povestea aia de Crăciun, fiindcă nu are importanţă dacă sunt bomboane sau nuci. Îmi bag mâna în buzunar şi, când dau de ele, parcă trag bucurie pe aţă să-mi fac rozariu. Abia aşteptam să muşc din ele, sau să sparg prima nucă. Din capătul aleii se vedea apa. Ochii se odihneau de tot praful nesiguranţei încercate când am văzut zona aia defrişată în mijlocul parcului, lângă stadion. Ca să ajung acolo, trebuia să cobor vreo douăzeci şi patru de trepte. Şi atunci le coborâsem, erau alunecoase. Dar asta fusese altă dată. Şi nici măcar nu fusese de Crăciun.

Când am trecut de capătul aleii, câţiva copii râdeau cu gura până la urechi. Ce-or fi găsit de râs? m-am întrebat. Unul dintre ei m-a văzut şi a început să fredoneze un colind. Repede l-au însoţi ceilalţi. Era cât pe ce să le spun că mai e până la Crăciun. Dar mi-am amintit cum, la înmormântarea bunicului, îi picase o rază de soare de un vertical aproape obraznic exact pe vârful nasului. Aşa că am scos toate bomboanele alea, sau nucile, nu mai ştiu, şi le-am dat. Pe marginea aleii aerul poleia tei.


Crăciunul – umbre şi lumini

decembrie 8, 2008

Ştim şi nu ştim, trecem prin taină ca prin toate celelalte vise ale noastre şi am vrea să fie aşa, de parcă n-ar fi… Dar Crăciunul nu este un vis al nostru. Crăciunul este un vis al lui Dumnezeu. Degeaba încercăm să-i dăm culori de confetti şi arome de cozonac, că bucuria niciodată nu i-o vom putea înlocui… Doar dacă am fi îngeri şi am cânta ca ei!

Colorăm linişti cu ce avem la îndemână şi le numim sărbători, ne înglodăm în plăceri de doi bani şi le numim fericire… Când adevăratul Crăciun era un amestec astral de umbre umane şi lumini  duhovniceşti,  ignatul e doar un stigmat: ţipătul cărnii hăituind (hăităind?) dimineţile de decembrie…


Sărbătoarea noastră sau sărbătoarea Lui?

decembrie 7, 2008

Când e ziua vreunuia dintre noi, întreaga lume capătă o aură misterioasă şi sărbătorească, de parcă un mare eveniment se produce chiar acum, de ziua noastră de naştere. Toţi trebuie să se învârtă în jurul nostru cu chipuri vesele şi mulţumite, familia se cantonează într-o febră a dăruirii şi primirii de cadouri, de urări şi îmbrăţişări, lumina e parcă altfel, mai suavă, mai tandră… E ziua noastră de naştere şi e normal!
Dar Crăciunul, e tot ziua noastră? Dacă ne bucurăm şi colindăm, cântăm şi ne îmbrăţişăm, ne purtăm altfel cu noi şi cu cei din jur, ne facem daruri, e fiindcă e o sărbătoare asemănătoare cu a noastră?

Crăciunul, a cui zi e? A noastră, desigur, n-o sărbătorim noi? veţi zice. Nu cântăm noi, aşa cum şi îngerii au cântat acum două mii de ani? Nu mergem noi cu colindul…? Da… Aşa gândim, dar scoatem din întregul sărbătorii pe Cel sărbătorit! Rămâne doar o sărbătoare fără conţinut, cu şampanie şi confeti, cu pomi de iarnă şi moşi crăciuni… Dar unde este Cel născut? L-am ascuns aşa de bine înapoia ghirlandelor şi luminiţelor, a mâncării îmbelşugate şi a paharelor pline, a scrisorilor de felicitare şi a atâtor şi atâtor gesturi şi obiceiuri sărbătoreşti, ca să nu ne deranjeze?

Dragii mei, aţi privit vreodată, mergând cu colindul de Crăciun, cerul? Mulţimea stelelor strălucind adevărat, fericite, în înalţimea bradului de Crăciun al lui Dumnezeu? Aţi colindat vreodată la această fereastră a veşniciei? Ne place să tragem cu ochiul la sărbătoarea din casele acelora la care colindăm şi încercăm să vedem bradul lor împodobit, dar în odaia lui Dumnezeu, ne-am uitat vreodată? Şi dacă da, ce-am văzut? Fiindcă la fereastră stă Pruncul! Acolo este Cel sărbătorit. Stă la fereastra veşniciei şi aşteaptă colindătorii, ca să le dea darul naşterii lor. Şi aşa, sărbătoarea va fi şi a lor!


Crăciunul – cum se poate ieşi?

decembrie 6, 2008

Ca şi căţeluşul ăsta, ne învârtim în universul propriilor noastre gânduri şi sentimente despre o lume înconjurătoare pe care nu ne-o putem însuşi pe de-a-ntregul, oricât ne-am zbate, jalonaţi de propria noastră condiţie păcătoasă care ne desparte categoric şi definitiv de sfinţenia braţelor ce ne pot purta…

Strigăm de multe ori speriaţi, disperaţi, chemând acele braţe, în inconştienţa noastră, în vreme ce ele pregătesc un Crăciun pentru noi: în chiar universul nostru, Se naşte şi deschide singura poartă prin care şi steaua călăuzitoare de magi şi speranţe, şi îngerii ce rostit-au de pace şi glorii, putut-au să treacă…

Se poate ieşi din lumea crăciunului jalonat cu impresii şi frici în cea a Crăciunului viu şi adevărat şi infinit. Că doar nu e rostul omului să se învârtă uitat şi fără speranţă în cuşca propriului subiectivism, şi ăla indus, precum animăluţul din filmuleţ.


Crăciunul: punct sau virgulă?

decembrie 5, 2008

În momentul ei crucial, istoria devine veşnicie.

La naşterea Mântuitorului – întâlnire nebănuită între cer şi pământ, într-un sat umil – locuire de înlocuire a morţii cu viaţa, Dumnezeu Îşi pune, cu dreptate şi dragoste, punct şi virgilă în fraza Creaţiei. Fiul Său, Taină cu două tăişuri, urcuşul şi coborâşul condiţiei umane înaintea Celor Dumnezeieşti, Îţi revarsă calde priviri purificatoare prin grajdurile vieţilor noastre.

Nu vede El mizeria, oare? Mirosul specific de lut încins şi boii, măgarii, oile sau caprele? Nu ştie de cruce şi cuie? Depinde numai de noi!

Îngerii cântă împreună cu întreaga oaste cerească, toată firea exultă, magii sorb din priviri o stea prevestitoare de Împărat, urmând-o din zări cardinale până la Betleem…

„Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui…?” Minte Biblia? Mint îngerii…?Chiar dacă mii de războaie măcinatu-şi-au ororile, chiar dacă vara şi iarna n-au încetat niciodată, Dumnezeu îşi pusese punctul şi virgula… Omenirea întreagă, balansându-şi ţâţânile, trebuia acum să aleagă. Să aleagă un prunc!

„Un Prunc pentru fiecare!” şopteşte de atunci Dumnezeu. „Dreptate, sfinţenie, dragoste… Alegeţi! El este Taina, voi sunteţi tainiţele… Staulele… Pruncul este pentru fiecare…” Se pare că nu aud prea mulţi vorbirea inimii Sale, ruperea ei nu impresionează pe mulţi. Prea seamănă, prea seamănă cu noi! „Făcându-se asemeni nouă…”

Citind fraza lui Dumnezeu, de Crăciun unii aleg punctul. Pentru aceştia nu mai urmează nimic. Păcatul rămâne păcat, moartea rămâne moarte, iadul, iad, chiar dacă n-o cred. Dar mai este virgula, cititul mai departe cu inima staul, frângere şi înviere. Dezmierdare de Prunc spre galactice răsCRUCI. Dreptate, sfinţenie, iubire…

Pieire sau iertare. Un Prunc pentru fiecare: punct sau virgulă?


Aur, smirnă şi tămâie

decembrie 1, 2008

Dintre corturi, strânşi în frâie de tăceri primordiale,
văd cu inimi ireale, aur, smirnă şi tămâie.
Văd pojghiţa îndoielii dintre ceruri cum se crapă-n
albe fante să încapă stea suită poleielii
de vedere omenească, de-nţeles trezit cu zorii:
cer dedându-se candorii, când Lumina stă să nască.

În nisipuri vrajă nouă din vecii se oglindeşte,
oaza visului stropeşte fulgii însetaţi de rouă
şi desenele celeste spun istorii despre-o Cale
trasă-n ani de-o stea agale, printre veşnicii şi peste,
rimă-n dânşii să rămâie au poeţii magi, străinii,
Pentru – Acel Poem ce-n spini îi – aur, smirnă şi tămâie.

Şi-i o cale de-nstelare izgonind din drum blestemul.
Dacă-n cer e scris Poemul, trebuie citit călare –
până-n adâncimea lumii ăstei plină de durere –
pe cămile – şi se cere să pluteşti deasupra humii.
Nu pot vânturile nopţii să le sfarme poezia
şi credinţa că Mesia împăratu – S – a – n pământuri.

Magii dunele cu lampa aladină le alungă
steaua cerului s-ajungă, lumii să-i priceapă crampa
unei naşteri sacerdote, unei libertăţi umile…
Magii fac din neguri zile cu-ale lor preascumpe dote
ce s-or transforma în cuie, vina lumii s-o alunge –
ale lor prinoase-n punge: aur, smirnă şi tămâie.

Va fi darul nostru, Doamne, închinare, slavă Ţie?
Sau doar spini, durere vie şi cu cruce-n spate, goane?
E frumos, e blând noianul, curg zăpezile pe brâie –
aur, smirnă şi tămâie – mai avem pentru la anul?
Ce-ar fi dacă magi de rugă ne vor dărui pe noi?
Tu, Născutule, ne voi? Sau priveşti, plângând, pe lângă?

Ionatan Piroşca (din volumul “Tabla înmulţirii cu cerul”)