Există misonarismul artistic creştin?

De unde să o luăm şi unde să o punem ? Are vreun loc al ei arta, în ecuaţia pe care Dumnezeu o scrie pe (şi cu) ceea ce numim realitate şi care, neschimbată de mii de ani în esenţa ei, a fost, este şi rămâne câmpul de înfruntare între bine şi rau, între urât şi frumos, între adevăr şi minciună? Noi înşine, unde ne situăm relativ la această problemă, şi cum?
Văd totul cu ochiul unui biet poet. Nu spun că e înlăcrimat, nici că uneori tremurul genelor ascunde cutremurul lumilor. Văd totul dintr-un colţ mai mult sau mai puţin personal, din ” colţul scurt ” al propriei cunoaşteri şi experienţe, îngrijorat şi nu prea (întotdeauna, între o problemă şi soluţia ei caut să-L văd întâi pe Dumnezeu), dar cred ca aş vrea să ştiu cum văd alţii.
Există, e adevărat, o justificare categorică, aceea a utilităţii actelor noastre, a clarităţii comunicării, există nevoia împărtăşirii cât mai elocvente a învăţăturii şi experienţei creştine. Nimeni nu incrimineaza în vreun fel stilul predicilor, sau calitatea lor, nu acesta este obiectul prezentului articol. Sunt alţii, mult mai capabili să o faca. Avem campioni ai amvonului şi ai rostirii teologice pe care îi ascultăm, îi admirăm, îi preţuim. Nu fac şi ei un act de cultură? Eu cred că da. Ca şi poeţii. Dar nu despre calitatea actului lor de cultură vreau să vorbesc.
Toţi misionarii care se pregătesc să pătrundă cu învăţătura creştină în spaţii culturale necunoscute se văd obligaţi să se acomodeze, mai întâi, cu specificul locurilor unde îşi propun să lucreze, tocmai pentru ca roadele muncii lor să fie cât mai bogate. De ce am neglija, aşadar, propria noastra cultură şi arta ca o componentă importantă a ei? Spaţiul propriei limbi nu poate fi un „teren de misiune”?

În 1994 apărea prima mea carte de poezii creştine, ” Cu faţa la cruce „.
Era rodul bucuriei întoarcerii catre valorile mântuitoare ale crucii şi încercarea mea de a mărturisi, într-o limbă specială, aceea a poeziei. Nu afirm ca era ceva deosebit în poezia româneasca, era însă, pentru subcultura evanghelică unde încercam să-mi înscriu demersul şi pe care îmi propuneam să o reprezint.
Scrisul meu atunci era, ca şi acum – şi poate mai puţin ca acum -, orientat către soluţiile moderne, tenta de nou şi inovaţie nelipsindu-i. Nu mică mi-a fost mirarea (şi nu numai a mea), să constat că această carte era pur şi simplu respinsă, în multe locuri şi de mulţi fraţi creştini, fiindcă „asta nu-i o carte crestină!”
Abia atunci am înteles cu durere că nu va fi deloc uşor, că a folosi limba româna altfel decât se înţelege în multe lucuri din biserici, poate constitui, dacă nu un păcat, măcar o impietate. Aşa am întrezărit fenomenul. El există, se manifestă şi face victime. Este cel puţin o formă de intoleranţă pe care un sociolog ar putea-o explica mai bine. Este cantonarea în caldicelul sigur al comodităţii gândirii noastre şi respingerea fără argumente a tot ce e nou, chiar daca e nou doar la nivel formal, ca manifestare culturală.
Apoi, e contraproductiv şi denotă cel puţin o crasă lipsă de viziune a unor lideri religioşi (care uneori chiar îşi văd periclitate poziţiile confortabile!) să ignore cu bună ştiinţă realizarile acelora cu alte daruri decât cel de a predica sau a conduce o biserică, desi prestatia acestora se impune în domeniul în care se manifestă, nutrind admiraţie, respect şi preţuire în cadrul societăţii, implicit pentru sistemul de valori pe care îl reprezintă, ca şi liderul respectiv, de altfel. Nu mai vorbesc de sprijin sau de promovare din partea unuiu altfel de om, mai ales dacă se consideră artist el însuşi… Să te ferească Dumnezeu de invidia… sfinţilor!

Întrebarea care se ridică şi care necesită o cercetare atentă şi riguroasă a problemei este aceasta: e nevoie de artă ca formă a exprimarii sistemului de valori creştin, reflectat în experienţa personală şi „condimentat” conform cu ştiinţa regulilor specifice domeniului în care artistul se manifestă? E nevoie de poezie, pictură, sculptură, muzică, în creştinism ? Pot acestea sluji lucrării creştine, mărturiei la care ne-a chemat Domnul Isus? Cum evaluăm calitatea unor astfel de manifestări?
Aş putea scrie mult, pe această temă. Aş putea argumenta, aş putea propune soluţii şi lansa provocări. (Aceast articol în sine este o provocare). Întrebarea ramâne: e nevoie de toate acestea? Mi-o pun mie şi v-o pun dumneavoastră: poate fi actul de creaţie artistică o mărturie creştină? Poate fi considerat artistul creştin un misionar?

Publicitate