Cred că e bine să căutăm rădăcinile. „După faptele lor îi veţi cunoaşte”. După faptele culturale le vom cunoaşte cultura. După atmosfera culturală din biserică ştim care e nivelul de cultură al liderului.
Lucrând cu grupul de discuţii despre literatura creştină, am fost uimit să constat că sunt străini mai motivaţi să ajute la emanciparea culturii evanghelice româneşti, decât pastorii români, care ori n-au bani, ori au lucruri mai importante de făcut cu ei (a se vedea categoriile enunţate deja). E simplu: unii nu pot accepta să investească în lucruri pe care nu le pot controla, evalua, asuma. Îţi trebuie credinţă pentru asta. Îţi trebuie rădăcini în cer.
M-am legat de pastori, pentru că de acolo cred eu că vine problema. „Oile” pasc ce li se oferă. Dacă nu înţeleg azi, vor înţelege mâine. Dacă nu înţeleg ei, vor înţelege copiii lor… Dar un „om al lui Dumnezeu” va şti întotdeauna care e limba lui Dumnezeu. Problema e că toţi îşi spun asa, dar mulţi îşi ţin rădăcinile în făbricuţe personale şi finanţări externe. Şi (încă) le merge!
Pocăitii şi… care cultură? Că tare-i bine să plutească înţelesul termenului ăstuia undeva unde să nu ajungă nimeni… În fond, chiar se întrevede o incompatibilitate (cu totul artificial creată) între a fi pocăit şi a fi preocupat de cultură. Aşa cum fiinţa lui Dumnezeu părea că e incompatibilă cu existenţa umană plină de păcat, până la întruparea Sa. Pocăitul sincer şi adevărat va face cultura sinceră şi adevărată. Va face arta pe care Dumnnezeu o va putea folosi. Numai să ne fie rădăcinile în El.
Aici cred eu ca este problema.
jurnalul scrierii iubirii
VĂ MULŢUMESC!
Jurnalul scrierii iubirii 
Uite, azi am citit intr-un comment pe blogul lui solideogloria, la http://solideogloriablog.wordpress.com/2008/04/15/s-or-pocait-proconsul/#comments – un comment al unei user-e (:)) pe nume LILI, care nu si-a afisat adresa de blog, am citit, deci… o trimitere la un verset care mi-a dat de gandit. E vorba de 2Timotei 5.1-5. E cutremurator cum se intampla deja aceste lucruri:
2 Timotei 4.1-5: Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu si înaintea lui Hristos Isus, care are sã judece viii si mortii, si pentru arãtarea si Împãrãtia Sa: propovãduieste Cuvântul, stãruie asupra lui la timp si ne la timp, mustrã, ceartã, îndeamnã cu toatã blândetea si învãtãtura. Cãci va veni vremea când oamenii nu vor putea sã sufere învãtãtura sãnãtoasã; ci îi vor gâdila urechile sã audã lucruri plãcute, si îsi vor da învãtãtori dupã poftele lor. Îsi vor întoarce urechea de la adevãr, si se vor îndrepta spre istorisiri închipuite. Dar tu fii treaz în toate lucrurile, rabdã suferintele, fã lucrul unui evanghelist, si împlineste-ti bine slujba.
E minunat cum ne vorbeste Domnul, prin cine ne asteptam mai putin, prin necunoscuti uneori, si unde nici nu ne asteptam sa aflam un raspuns la o intrebare stringenta… acolo unde nu cautam raspunsul la problema de care nu stim decat El si noi.
Da, Violeta. Şi ce bine e când avem „urechi de auzit” răspunsul Său! E adevărat că uneori doare răspunsul Său, că nu e tocmai ce ne-am fi dorit noi, dar El vrea să ne vadă şi ascultarea.
Oamenii întotdeauna îşi vor da învăţături după placul lor. Că nu le place învăţătura curată, e clar. Numai dacă privim menajeria de pe wordpress… 🙂
Nu vreau sa dau in altii, ionatan! vreau sa-mi vad eu tarele si carentele in fata Domnului, in ochii Lui. Ca-s multe. Dar asa cum la o furtuna, cele care ies primele la suprafata sunt gunoaiele, si tot ce are marea mai murdar si „din afara ei” arunca pe mal, sper ca atunci cand noi ne vedem propriile gunoaie sa fim in stare sa le abandonam la mal, sa le intoarcem spatele, sa nu le mai contemplam ca pe ceva ce a fost din noi („si parca nu arata chiar asa de rau…”), si sa pornim mai departe, asteptand urmatoarea futuna, cand Domnul sa ne ajute sa mai „scuipam” ceva urat din firea noastre pe mal… si tot asa… pana cand El ne-o chema!
Ehei, de-ar fi aşa cum spui, ce de sfinţi ar umple lumea asta…! 🙂 Dacă am fi sfinţi deodată, ne-ar mai trebui pocăinţa? Dacă am abandona totul la mal într-o zi, bine-ar fi! Apoi spui de următoarea furtună. Ca şi cum ar fi periodice furtunile astea, ciclice… Eu le ştiu permanente, cu o victorie mare la capăt. Zi după zi de efort spiritual, de rugăciune şi veghere… Urât amestecat cu frumos, un întreg suflet omenesc de mântuit, zi după zi…
eu le percep ciclice, delimitate de o stare de calm si bine aparent, nu ca pe o furtuna continua: ca pe o lupta contiuna intre Bine si rau, dar in care Domnul iti da timp sa-ti refaci fortele, sa te increzi din nou in El, sa te intareasca pentru urmatoarea furtuna (cum a fost la mine – si inca nu s-a termiat) ieri
Eu mă simt chemat să stau într-o spărtură cam mare… În general prin fante din astea bate vântul mai tare… 🙂 Si bate mereu… Tremuri tare, din cauza asta. 😉
Nu stiu daca sa te invidiez 🙂 dar crestineste asa ar trebui. Probabil ca locul meu e mai stramt, stau mai la adapost, dar si cand o incepe sa sufle vantul…
Păi locul nostru e acolo unde S-a dus El să ni-l pregătească, nu? Pe aici, numai spărturi de pus din ăştia ca noi se găsesc… 😦
da, dar pregatirea o facem AICI, asa ca tu o sa fii fresh si gata de actiune dincolo, calit!
Ce bine că ne cunoaştem Antrenorul! Şi când te gândeşti că tot El ne dă premiul… Măcer pentru premil ăsta, şi tot trebuie să alegăm pe la toate spărturile, nu? 🙂