După nopţi dormite mai mult sau mai puţin, pierdute mai mult sau mai puţin, vine ziua cu demonii ei, dar şi cu credinţa ei, cu luptele ei, cu bucurii şi amărăciuni neaşteptate…
Aseară cineva îmi spunea că a renunţat să mai lupte, că a făcut tot ce a putut şi degeaba, Dumnezeu a rămas orb şi surd la rugile înălţate… Că nu mai are putere decât să stea între două lumi, atras/ă de amândouă deopotrivă, dar şi respingându-le, cu mare dezamăgire.
Mi-am recunoscut trăiri din vremuri amare, mi-am amintit de „flendura bătută de toate vânturile”, care eram. De descompunerea inceată a speranţei, ca a unui cadavru uitat pe câmpul de luptă.
Aseară am încercat să încurajez persoana respectivă… Mi se făcuse milă. Până mi-a vorbit despre cauza stării: orgoliul personal. Un mare orgoliu personal. Atunci m-am oprit. Smerenia ori o afli singur, ori nu te învaţă nimeni.
jurnalul scrierii iubirii
VĂ MULŢUMESC!
Jurnalul scrierii iubirii 
Da Ionatan, Smerenia nu da lectii pentru-ca Smerenia nici nu stie ca e smerire
Smerenia e omul când se-nchină
Şi n-are de el umbre, doar lumină
De la Lumina-n care a intrat
Cu tot ce e profund şi-adevărat.
„Invatati de la Mine caci Eu sunt bland si smerit cu inima”
O, Doamne, bogăţie de blândeţe
Revarsă pe-ale noastre dimineţe!
Căci o merire-n Tine de aflăm
Putem apoi o cruce să purtăm…