Despre piatra din capul unghiului

Panta lumii dinspre gătarea ei, mereu mai abruptă, aduce multe prabuşiri în suflete şi înafara lor, în întâmplări mai mult sau mai puţin arhitectonice (puteam pune şi o liniuţă aici, să facem ceva asemănător, adica „arhi-tectonice”), de ţi se-nvârt ochii în cap şi inima-n piept, ca fruzele-n vant.

Ne-ncurcăm în cuvinte lungi, mereu mai lungi, vrem să distrugem ce nu ne mai place şi să aducem atceva-n loc, chiar dacă şi bunicul şi tata făcutu-şi-au acolo preadulce-adăstare, vrem să cântăm la unisonul cocoşilor din giruetele de pe acoperişul lumii, cât mai aproape de Dumnezeu.
Dar cu restul, ce facem?

Am un văr care meştereşte dormeze. Trage la rindea, pune arcuri, bate cuie… Face un lucru util pentru oasele slăbănogite şi obosite. Vrea să facă paturi cât mai frumoase, cat mai bune, cât mai zdravene, cât mai scumpe… Şi adună bani. Hopa! Am pus degetul pe vreo rană?
Că ne place nouă, asta e cel mai impotant? Nu tot pat e şi sofaua prinţului, şi piatra de la căpătâi a cerşetorului? Că fiecare inchide ochii şi adoarme de rămâne numai cu gandurile lui atât de vraişte şi de colorate, ca numa-n vis mai dă de ele…

E firesc, da, e firesc să vreau să dărâm în dreapta şi-n stânga, să rămână numai ce ştiu şi ce pot face eu, fiindcă toata lumea vrea să cumpere câte ceva. De ce să cumpere vechitura vecinului, când am aşa mândreţe de sofa, şi nici nu-mi trebuie, că e de vanzare… Dar să ridic, mai întâi, marfa, să vadă şi prinţul, dar şi cerşetorul, acelasi vis în acelaşi pat, să se întindă cât poate fiecare, că plapuma n-are câte un Procust brodat la capete, nu e mai bine? Să vină şi betegii visării, dar şi Sfinţii Părinti, să vină coţofenele hoaţe ale înţelegerii strălucirilor de-o clipă, dar şi întelepţii coţofeneştilor existenţe, că e loc şi e cald şi e vis pentru toti, ca la Crăciun… Alte zidiri, nefolosite, lăsate-n paragină, s-or dărâma singure, s-or nărui să facă loc Palatului Iubirii… Nu catedralei. De ce să obosesc şi să mă murdăresc? De ce să nu fiu liber?

Am încercat să lupt cu neruşinarea şi cu prostia şi m-au rănit. Sângerez în versuri, asteptand Doctorul. Dar ştiţi ce e cel mai interesant? Că nu sângerez de la mine. Sângerez în felul meu, dar nu sângerez de la mine. Am dorit o veranda unde altcineva îşi dorea o casă de bani. Tot aşa, frumoasă, rotundă, încăpătoare, cum doream eu veranda. A făcut-o înafara lui. Mare, mult prea mare şi aproape inutilă. Eu mi-am făcut veranda înauntrul ei, să am loc. Am facut utilă acea mastodontă arătare. Cine trece pe-afară, se opreşte la casa lui de bani şi o admiră. Sta bine în ordinea admiraţiei lumii. Cine va căuta înauntru, va da şi de veranda mea. Dacă vrea să se odihnească, are acolo şi sofaua vărului, şi priveliştea casei de bani a vecinului, dar şi sângerarea ne-de-la-mine a versurilor pe care le scriu.

Cum să vă spun…  Să dărâmăm casa de bani? Veranda va rămâne, dacă dărâmăm numai afara. Dar va curge moloz… Şi cărămizi… Că n-are Piatra din capul unghiului. Aia e înăuntru…

Impresie poetică

***
pleacă ultimii cocori ai privirii pe deasupra stejarilor
zborul în cruce arată o toamnă cu pomi
spun bătrânii marelui pas înfundându-şi
inima cu cârpe şi câlţi să nu răcească veranda
vorbei de drag e goală e impropice
încurcătura asta de cocori de culori

totul se ia de la capăt mântuirea se ia
de la capăt poţi să măsori procustul somnului
niciodată nu e la fel of măcar veranda vorbei de drag
dar curge moloz cad cărămizi piatra
din capul unghiului e inauntru

Publicitate