Pozele

ianuarie 21, 2009

Poza mea şi poza ta, pe acest panou al tăcerii… Uite, vezi? Acesta sunt eu… Iar acesta eşti tu. Avem aripi, vezi? Aripile credinţei.
Pozele noastre au fost puse aici de curând, dar ele au fost făcute de Dumnezeu din veşnicii. Se văd din toate părţile. Fiindcă El e în toate părţile. Ochii lui sunt peste tot. Şi nici o culoare nu este în plus sau în minus…
Aparatul Lui de fotografiat poartă marca “Golgota”. Oricui trece pe acolo şi se odihneşte la umbra crucii Fiului Său, El îi face o poză cu aripi.
Fiindcă acum am devenit zburători. Zburăm pe deasupra mizeriei lumii, fără să ne pătăm. Şi albatroşii fac parte dintr-un peisaj cu mare, dar nu sunt nici peisajul, nici marea, aşa cum noi suntem în lume, dar nu mai suntem din lume, noi nu suntem ea…
Ce amintiri frumoase poartă aceste poze! Atunci când eram mântuiţi, vezi? Uite cum ne făceam albi ca zăpada prin sângele Mielului! Aici suntem la Tronul de har, aici ne luptăm cu potrivnicul… Asta e Sabia Duhului.
N-am să uit niciodată bucuria aceasta a strălucirii bliţului lui Dumnezeu! Nu mă voi sătura niciodată sa zbor…
Doamne, hai să ne mai uităm o dată la poze!


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Continuare de aici

Ceva se întâmpla cu Galaal. Murmurase tot timpul drumului, aproape fără să se uite pe unde calcă. Avea o cu totul altă privire. Acum, însă, nu mai era timp..Erau înaintea intrării staulului. Timiditatea pusese stăpânire pe ei. Cine să intre cel dintâi? Când trecuseră prin faţa casei negustorului care-l amărâse atât de mult pe Galaal, acesta doar murmurase ceva mai tare: „pace pe pământ…”

Se invitau din ochi. Ar fi trebuit să intre întâi Simeon, era cel mai vârstnic. Dar intră Şezer. Apoi Galaal şi ceilalţi. Nu, nu era nimic tainic sau cutremurător. Un copilaş, aşa cum le spusese îngerul. Culcat în iesle, pe paie, cu vitele primprejur. Alături, mama şi tatăl. „Ştim de la îngeri…” spuse, răguşit uşor, Simeon. „Vrem doar să vedem…” Înconjurară ieslea, mişcându-se încet, ca în templu. Copilaşul gângurea. Abur uşor din nările vitelor încălzea aerul. „Am adus mielul.” rosti Simeon, ceva mai sigur pe sine, scoţând vietatea şi ţinând-o ca pentru jertfă, cu amândouă mâinile, apoi îngenunchind. Îl depuse la picioarele ieslei. Mielul, legat, doar respira. Părinţii priveau tăcuţi. „Şi noi…” spuseră Natan şi Ben Sifar, făcând la fel. Şezer se căuta prin cutele veşmintelor, dând la iveală, după un timp, un fluieraş şi o praştie. ”Ştii, de astea au nevoie păstorii cei buni…” îi spuse el lui Iosif, amintindu-şi ce-i spusese tatăl său când i le dăduse şi încercând să se scuze că, la repezeală, uitase să-şi ia mielul.

Numai Galaal era încă în picioare. Ţinea o mână pe marginea ieslei, sprijinindu-se. „Îi e rău?” se întrebă Simeon. Cealaltă mână, încă de la intrare, o ţinea în haină, în dreptul inimii, şi aproape că-i tremura de încordare. Nu-şi luase nici o desagă. ÎI picurau lacrimi în barba deasă. „Eu…”, începu să spună. Apoi căzu pe genunchi, copleşit. Scoase din sân, tremurând, mâna în care ţinea micul burduf cu vin. Îl puse lângă celelalte daruri. „Pace… pe… pământ…” îngăimă el, luptându-se să fie cât mai clar.

În iesle, copilaşul zâmbea.


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Continuare de aici

O lumină difuză crescuse între oameni şi boltă inundând totul, de la firul de iarbă la pasărea de noapte care se mai vedea zgribulită în vârful unui smochin încremenit. Undeva, în mijlocul acestei lumini, un punct orbitor exploda în irizări calde, sidefii. Se mărea mereu, de parcă se apropia. Un susur însoţea năstruşnicia. Venea de peste tot. Uimirea se împletea cu spaima.

„Doamne, Dumnezeule!” şopti Simeon, căzând cu faţa la pământ. Galaal era la locul lui, pe o piatră, aproape desfigurat. Ceilalţi doi erau acum în picioare, alături de copilul care se ridicase pe genunchi. Feţele lor erau albe ca laptele, de asemenea iarba şi hainele… Înţepeniseră şi tremurau ca de un vânt puternic din lăuntru.

Apoi se ivi un chip. Era al unui tânăr necunoscut, care plutea. Miezul orbitor al luminii aceleia ciudate făcuse loc minunatei arătări. Susurul tainic de până acum se adună în cuvinte şi tari şi molcome, totodată. Au auzit ce nu aveau cum să uite vreodată. „Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor care este Hristos, Domnul. Iată semnul după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.”

Chipul îngerului şi vorbele lui, aerul cald care înfăşura totul, sau pur şi simplu liniştea şi bucuria, izbucnite din senin şi atât de natural în sufletele păstorilor, luară locul confuziei şi fricii. Parcă erau acasă, de-acum, în mijlocul acestei tainice întâmplări. Chiar şi Galaal surâdea, cu o expresie extatică.

Curând, lumina înconjurătoare începu să se strângă în mii de chipuri asemănătoare celui dintâi. Domnea o bucurie fără margini. Un cântec ar fi fost cel mai potrivit, căci păstorii simţeau jucându-le inimile. Şi el răsună limpede şi înalt, ca un triumfal „ura!” din glasurile unei imense oştiri: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ, între oamenii plăcuţi Lui.” Culori nemaivăzute treceau de la un cântăreţ la altul, ca sunetele pe clapele unui pian. Acordurile durau parcă de-o veşnicie. Păstorii jucau acum de-a binelea. „Mare eşti, Doamne!” repeta Simeon, ca pe un refren. „Mare eşti, Doamne!”, îngânau ceilalţi.

Tainica lumină se pierdea încetişor spre cer. Se dezgolea bolta nopţii cea dintotdeauna. Ecouri încă răzbăteau, făcând iarba să zvâcnească uşor. Rămăsese însă în inimile păstorilor, ca un halou, chipul ceresc. Se priveau unul pe altul ca şi cum nu s-ar fi văzut niciodată, fericiţi, răsuflând greu. „Haidem!” zise Simeon într-un târziu.

Urmarea aici


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Apusul clipea peste Betleem ca o ceaţă subţire. Răzbăteau până în câmp câteva zgomote înfundate: nu puteai şti dacă erau răgete de măgar sau porţi trântite, cu zăvoarele neunse, trase pentru noapte. Cine a fost aproape de oraş când ziua era către seară, s-a grăbit să ajungă, iar cei care mai aveau ceva drum şi-au pus căpătâi desagii, la adăpostul câte unei stânci. Vremuri tulburi. În prag de iarnă, romanii voiau să-i ştie pe toţi, pe degete. Cu ogradă natală, cu tot… Plouase puţin, acum era senin, iar cerul fremăta uşor, ca nişte felii de mahramă întunecată prinsă-n cuie de borangic auriu. Peste lună, un norişor încă nu-şi sfârşise joaca. Se clinteau conuri de umbră de colo-colo, după cum bătea flacăra de la foc. Vreascurile trosneau iute, zvârlind scântei care mureau numaidecât în iarba rece şi umedă.

Aici, în coaste, era stâna. Oile dormeau unele-ntr-altele, suflând aburit în cefele mieilor. Păstorii, mai la o parte, vegheau. Subviectul discuţiei fusese politica… De ce Irod şi romanii „puseseră de numărare”, cum spusese Simeon, tocmai acum, de ce le îngăduise Dumnezeu să pună lumea pe drumuri, parcă nu aveau oamenii destul de îndurat şi aşa…Numai Galaal nu vorbise şi se vedea clar că nici nu va vorbi. Ceilalţi îi aruncau din când în când câte o privire şi compătimitoare şi acuzatoare, încercând să pară că nu-i interesează. „Noi am fost întotdeauna liberi”, păreau să zică. „Galaal şi-a făcut-o cu mâna lui.” Şezer, prea mic să priceapă, îl întrebase de dimineaţă pe Simeon: „Tată, de ce este nenea Galaal aşa de supărat şi bea mereu din vinul ăla acru? N-a scos nici o vorbă de când a venit. Este a treia zi aici, şi abia dacă a spus bună ziua…” „E necăjit”, i-a răspuns tatăl. „Du-te după oaia aia!” Asta a fost tot.
Dar cu Ben Sifar şi cu Natan, Simeon vorbise mai mult. Hotărâseră împreună să-i dea lui Galaal câteva oi din turma lor, ca să poată ieşi din simbria amărâtă a negustorului grec unde lucrase.

Acum fierbea încă de mânie şi indignare, dar o să-i treacă. Toate trec… Nu se mai auzea nimic, nici un zgomot. Încremenise totul. Se uitară unul la celălalt. Până şi Galaal dădu semne c-ar înţelege. Vru să scoată iar burduful, dar renunţă, pironindu-şi privirea în foc. Erau încordaţi, iar câinii se făcuseră mici de tot. Nu se mişcau nici ei, nu lătrau, doar căutau cu priviri parcă înspăimântate către stăpâni. „Nu-i nimic”, încercă să pronunţe cu glas ezitant unul dintre păstori, şi un „da” la fel de nedumerit se făcu auzit după un timp. „E focul…” spuse Simeon.  Priviră într-acolo. Flăcările se înteţiseră ca de la sine, dintr-o dată, revărsând umbre vii pe faţa lui Galaal, acum mai degrabă mirată.

„Ce se petrece?” mai apucă să întrebe Simeon, văzându-şi fiul în capul oaselor, privind spre cer.

Urmarea aici


Căpcăunul

septembrie 19, 2008

Ieri dimineaţă, pe cearşaf, am aflat, la trezire, urme de Căpcăun. Simţisem peste noapte o apăsare ca de munte aici, în piept, şi, fireşte, eram curios să ştiu cine mi-a călcat în picioare somnul. Era plin locul de frunze şi de crengi, perna îşi scuturase din fulgi si, pănă şi mie, părul îmi era răvăşit. Aerul era cald încă, semn că dihania trecuse prin mine cu gura larg deschisă, cu o răsuflare de foc încins.
Aşa că m-am holbat de să-mi iasă privirile nu alta, de ajunsesem să văd numai ochi de jur împrejur.
Şi se făcea că aud muntele plangând şi suspinând din toate stâncile şi că visul mi se întunecase de tot şi că duhul mi se zbătea la picioare, când, din durerea unei lacrimi uriaşe din care băuseră toţi ai mei, din neam în neam, se năştea un balaur cu măruntaie gata uscate şi bine afumate. Limba i se despicase pe la ceasul al cincilea de zeci de ori şi urla îngrozitor de sâsâit.
„Ăsta pe dinafară e câine şi pe dinăuntru e şarpe”, m-am socotit.
Şi mereu se prefăcea: ba că e din pământ, din chiar întreg globul pământesc, ba că e pur-sânge, din sângele vitelor pentru jertfa de seară şi al martirilor, mai ales, ba că e numai praf şi pulbere, ba că e foc şi pucioasă şi fum, de parcă ar arde istoria din temelii. Cuvintele mi s-au zdrobit între măsele, ca fracturate, de credeam că nu mi se vor mai ridica în capul oaselor niciodată. În cerul gurii am simţit un gust amar, de la Fiară.
„Ai să pieri în Adâncul de la mine din piept” îmi ziceam şi, din loc în loc, gura mi se făcea de aur. Iar el pierea.


Doamne, cum Îţi permiţi?

iunie 19, 2008

Doamne, cum Îţi permiţi? E femeie… Şi mai e şi păgână! Te-ai găsit să-i vorbeşti despre apa vie, să-i spui despre închinarea în Duh şi adevăr. Ăsteia care a avut cinci bărbaţi, iar acum are unul care nici măcar bărbat nu-i e…? Care n-a auzit în viaţa ei de morală? Legea noastră repudiază aşa ceva…

Tocmai ei îi vorbeşti despre apa vie? N-o vezi ce redusă e. Tu îi spui despre apa vie, iar ea crede că e apă din fântâna ei. Închinarea ei e greşită, nu vezi, bate câmpii (pardon, munţii) cu graţie, ca toţi samaritenii, toţi sunt o apă şi-un pământ.

Dacă voiai să evanghelizezi Samaria trebuia să ne fi spus. Pregăteam pe unul dintre noi, avem şcoală, avem experienţă… Nu aşa… Te legaşi de o femeie fără căpătâi… Poate ieşi ceva bun din asta? Nici măcar despre Mesia nu ştie mare lucru…

Şi acum o laşi singură? Fă ceva cu ea, că o să facă numai prostii! Doar vezi ce aiurită e. Gândeşte total aiurea…

„Atunci femeia şi-a lăsat găleata, s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: „Veniţi de vedeţi un om, care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva este acesta Hristosul?” Ei au ieşit din cetate, şi veneau spre El. (Evanghelia după Ioan 4:28-30)


Trei trădări – 3 –

aprilie 24, 2008

Continuare de aici

 

*      *      *

   De ce m-or fi privind toţi aşa de ciudat? S-au şi îndepărtat de mine, de parcă s-ar feri. La urma urmei, eu ar trebui să mă feresc. Cel mai interesat de persoana mea pare a fi cel căruia i-am tăiat urechea, în grădină. Cred că el e, era destulă lumină ca să-i pot recunoaşte capul mare şi faţa spână… Da, el e, vărul lui Malthus, aprodul. Aşa i-a trebuit, dacă ne-a atacat… Oh, bine că nu era totuşi atâta lumină, încât să mă recunoască şi el pe mine! Iar Domnul l-a vindecat! Ar fi putut măcar atunci să vadă, vulpile alea de noapte, ce fel de om era El.
 

Dar dacă-şi va aminti, până la urmă, de unde mă ştie? Nu sunt nici eu uşor de confundat. Să mă judece şi pe mine, să mă interogheze, să mă închidă…Să mă bată… Ce-oi fi căutând eu aici? Toţi mă privesc de parcă ar privi un şarpe. Iar Domnul meu e în mâinile lor şi vor să-L omoare. Ziua e spre răsărit, iată că noaptea aproape a trecut. Va trebui să mă mişc repede, să adun mulţimile. Pe toţi vindecaţii, pe toţi înviaţii, pe toţi cei pe care i-a hrănit, pe toţi, pe toţi… Nu se poate să nu vină în apărarea binefăcătorului lor, a Învăţătorului…
Voi organiza o răsmeriţă pe cinste, ni se vor alătura iloţii, toţi partizanii lui Baraba cel închis, toţi duşmanii romanilor şi ai lui Irod, iar eu îi voi conduce. Eu sunt cel mai în măsură să-i conduc, şi-L vom salva… Vine spre mine, m-a recunoscut, cine va mai organiza toate astea? Ce spui? Ce spuneţi? Cine, eu…?! Nu! Vă jur că nu! Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea, dacă eu… Nu, nu-L cunosc! Nu L-am mai văzut… Cine este? Cine este omul acela? Acesta? Cine este Omul Acesta? Eu nu-L cunosc pe Omul Acesta! Oh, ce spaimă am tras! O clipă am crezut că nu-i voi putea potoli. Era totuşi vorba despre pielea mea. Cât despre El, Şi-a făcut-o singur. Eu I-am spus… Dar, în sfărşit, se face ziuă. Acum plec să adun lumea, pe toţi, pe toţi, trebuie să acţionez, trebuie să fac ceva ca să-L salvez…
 Cântă cocoşii. Zorii sosesc. Ce frumos poate fi uneori cântecul cocoşului! Cântă cocoşul… E cocoşul…Dar Te voi salva, Doamne! De ce mă priveşti aşa? Te voi salva, trebuia să o fac, nu? Trebuia… Cine alerga acum după ajutor? Spune…Spune- mi ceva, spune-mi că da, spune-mi, Doamne!
 Cântă cocoşul… Chipul din flacără apare iar. Poate că n-a dispărut niciodată… Din cauza lui nu Te mai pot vedea? Acuma ştiu, e chipul meu dezgustător… Şi în mare era să mă duc, privind la el… Eu sunt acela! Iartă-mă, Doamne, eu sunt, eu sunt, Petru, ucenicul Tău, Petru! Hei, nu mă mai aude nimeni? Heeei! Heieieieiii…! Eu… sunt…acela…!!!


Trei trădări – 2 –

aprilie 24, 2008

 

continuare de aici

*      *      *

   Ar trebui să plec de aici, m-am expus destul. Nici măcar nu ştiu dacă se mai poate face ceva. Şi era aşa de bine, când încă eram împreună! N-a fost de acord să facem trei colibe. Dacă ar fi fost, n-am fi ajuns aici. Timpul stătuse ca bătut în cuie… Ca bătut în cuie… Bătut în cuie… Bătut… în cuie… Toate se leagă şi se dezleagă, iar eu nu le mai pot da de capăt. Dacă or să-L omoare?

Dacă or să-L omoare, ar fi mai înţelept din partea mea să părăsesc locul ăsta. Ca şobolanii, când corabia se scufundă? Nu, nu sunt un laş! Să mă duc la pescuit, acasă, oriunde… Nu, acasă nu, acolo mă vor căuta mai întâi, dacă se extinde ancheta. Îmi amintesc cum ne-a promis că nu ne va lăsa singuri. El era aşa de bun! Acum Îl interoghează, sunt atâţia soldaţi care Îl bat… Ce vor să scoată de la El? Dacă ne denunţă pe toţi? Eu voi fi următorul… Dar nu, El tace.  Tace mereu…”ca un miel pe care-l duci la tăiere şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund”. Am învăţat asta de copil. Hai, că nu mai e de mine aici. Bine ar fi dacă piatra zidurilor ăstora s-ar pune între mine şi toate astea. Dar… eu sunt Piatra! Stânca!

Hi! Ce fel de piatră? Şi totuşi, El mi-a spus Petru, şi nu se poate să nu fie aşa…, cumva transcendental, poate duhovnicesc, pentru că eu voi pleca repede de aici. Eu sunt din carne şi oase, iar bicele romane au plumbi. Poate că El nici nu le simte, dar eu… Ba da, ba da, le simte, oricât de departe aş fi, tot aş vedea că Îl doare, că suferă fără o vorbă, fără un scâncet.
 Să fi fost eu acolo, în locul Lui, aşa ar fi trebuit…, numai că trebuie să plec, şi încă repede, până nu prind de veste aprozii. Auzi, Petru! Nu, nu e aşa. Eu tremur. Piatra nu tremură… Mi-e frig, sau mi-e frică? Nu-i decât un tremur nervos. Dar piatra nu tremură! Deci nu sunt încă Petru, acela… Nu sunt eu acela! Dacă aş fi fost…

(va urma)


Trei trădări – 1 –

aprilie 23, 2008

Momentele trădării lui Petru sunt poate unele dintre cele mai amare momente ale serii judecării şi condamnării Domnului. Mi-am imaginat acum mai mulţi ani aceste momente cam aşa:

Trei trădări – 1 –

   Vor miji zorile peste cetate. Întâi vor albi zidurile prăfuite, apoi partea de sub ele a curţii. Când vine ziua, e mai bine. E mai mică frica. El spunea că nu trebuie să ne mai fie frică. Dar atunci era cu noi. Acum, ce vom face? Bine măcar, că am o meserie. A oprit furtuna cu o vorbă. Nu-i uşor pe mare. De mai mult de trei ani Îl urmez. Sau de mai puţin…?  Parcă a trecut o veşnicie şi vine alta… El nu ne mai poate sfătui. Va trebui să ne gândim serios încotro ne îndreptăm. Dar am promis că nu-mi va fi frică şi nici nu-mi e. Nici nu mi-e frică, n-are cine să mă recunoască aici…

E mai bine lângă foc, e mai cald. Bine că-şi văd toţi de gândurile lor. Ce pot gândi atât de încordaţi, toţi oamenii ăştia? Dar ce mă interesează pe mine… Ce chip îngrozitor crează flacăra! E bine, m-am încălzit. Să nu mai privesc în foc. Şi nişte ochi care mă privesc fix… O gură care vrea să spună ceva… Nu trebuie să mai privesc în foc. Am acţionat aşa de pripit, când L-am urmat aici… Dar Îl iubesc! „Simone, mă iubeşti tu?” Trebuia să-L apere cineva. Bineînţeles, toate la timpul lor. Văzând şi făcând.

Ce urât e chipul pe care îl desenează focul! Cred că şi seamănă cu cineva… pe care parcă l-am mai văzut. Când voi pleca de aici mă voi întoarce la mrejele mele. Apa e mai curată, când o priveşti… Da! Acolo am văzut asta! În apă, când era să mă scufund şi El m-a apucat de mână. „Puţin credinciosule…”, mi-a zis. Eu mă uitasem doar o clipă pe unde merg şi am văzut asta în apă. Eu…? Chipul meu…? Nu! Nu sunt eu acela! E o iluzie, adesea focul naşte fantasme. Ce-o mai fi vrând femeia asta cu mine? Mă trage de haină şi spune, şi spune… Exact acum când eram cât pe ce să ştiu cu cine seamănă chipul desenat de foc! Când voia să-mi spună ceva important…

Ce vrei, femeie? Nu, nu sunt eu, n-am cum să fiu eu cel oglindit de apa… de focul ăsta! Eu, nebun? Prea smintit, să fi umblat cu El? Nu-i adevărat, nu sunt…!

(va urma)


Iată, Eu stau la uşă şi bat…

octombrie 25, 2007

Am auzit sau am citit acum câţiva ani o povestire care tare mi-a plăcut. Am să v-o spun cu cuvintele mele, aşa cum mi-o aduc aminte. Nu ştiu autorul, nu cred că l-am ştiut vreodată.

Trecea într-o duminică pe o stradă din centrul oraşului, un om. Era tare amărât. Avea pe el o adunătură de gioarse găurite, peticite şi iar găurite şi arăta ca şi cum nu mâncase de multă vreme. Mergea cu capul plecat, cu merii lăsaţi, aproape fără să privească pe unde calcă.

Deodată se auzi rumoare, apoi răsună clar o melodie cum el nu mai auzise. Se opri şi privi într-acolo. După ce ascultă puţin strânse din umeri şi se îndreptă spre intrarea clădirii de unde se auzea muzica. Nu îi era nimănui greu să recunoască o biserică a pocăiţilor. Deschise uşa şi, după ce străbătu târâindu-şi paşii, micul hol, pătrunse în spaţiul care răsuna de cântarea pe care o auzise de afară.

Nu făcu mulţi paşi şi simţi o atingere delicată pe umăr. Se întoarse şi văzu pe un bărbat care îi şoptea ceva. Deveni atent. Omul spunea despre locul acela, că e un loc sacru, că nu e loc de cerşit… Ceva de genul ăsta. Şi îl trăgea uşurel spre ieşire. Curând se trezi iar afară.

Bâiguind „Trebuie să fie o greşeală…”, intră iar. Acum i-a văzut pe cei doi bărbaţi care stăjuiau intrarea. Cel care îi vorbise prima data îi tăie calea: „Prietene, n-ai înţeles? Aici e o biserică, nu un loc de cerşit.” I s-a părut foarte categoric. Celălalt s-a apropiat de el şi amândoi, cu atitudini de o cordialitate ameninţătoare, l-au împins iarăşi afară.

Omul oftă. Îşi puse jos tăgârţa murdară pe care o ţinuse în mână, gândindu-se că aia o fi cauza… Apoi intră iar. De data asta cei doi l-au însfăcat fără o vorbă şi l-au zvârlit afară. Începuse să plouă mărunt şi apăsător. Omul se străduia să-şi adune de pe jos trupul rănit în cădere şi tăgârţa de care se împiedicase.

Când a simţit atingerea aia uşoară şi când i-a întins mâna să-l ajute să se ridice, a murmurat aproape plângând: „M-au dat afară… Şi aici m-au dat afară…”
„Nu te necăji… Mai stai puţin, să mai încercăm o dată. Eu stau de zeci de ani şi bat la uşa asta…” i-a spus domol Cel ce îl ajuta.


Trei trădări

august 2, 2007

peter-denial1.jpgVor miji zorile peste cetate. Întâi vor albi zidurile prăfuite, apoi partea de sub ele a curţii. Când vine ziua, e mai bine. E mai mică frica. El spunea că nu trebuie să ne mai fie frică. Dar atunci era cu noi. Acum, ce vom face? Bine măcar că am o meserie. A oprit furtuna cu o vorbă. Nu-i uşor pe mare… De mai mult de trei ani Îl urmez. Sau de mai puţin…? Parcă a trecut o veşnicie. Şi vine alta… El nu ne mai poate sfătui. Va trebui sa ne gândim serios încotro ne îndreptăm. Dar am promis că nu-mi va fi frică şi nici nu-mi e. Nici nu mi-e frică, n-are cine să mă recunoască aici…
E mai bine lângă foc, e mai cald. Bine că-şi văd toţi de gândurile lor. Ce pot gândi atât de încordaţi, toti oamenii ăştia? Dar ce mă interesează pe mine…? Ce chip îngrozitor crează flacăra! E bine, m-am încălzit. Să nu mai privesc în foc. Şi nişte ochi care mă privesc fix… O gură care vrea să spună ceva… Nu trebuie să mai privesc în foc. Am acţionat aşa de pripit, când L-am urmat aici… Dar Îl iubesc! „Simone, mă iubeşti tu?” Trebuia să-L apere cineva. Bineînţeles, toate la timpul lor. Vîzând şi făcând…
Ce urât e chipul pe care îl deseneaza focul! Cred că şi seamănă cu cineva… pe care parcă l-am mai văzut. Când voi pleca de aici mă voi întoarce la mrejele mele. Apa e mai curată, când o priveşti… Da! Acolo am văzut asta! În apă, când era să mă scufund şi El m-a apucat de mână. „Puţin credinciosule…”, mi-a zis. Eu mă uitasem doar o clipă pe unde mergeam şi am văzut asta în apă. Eu…? Chipul meu…? Nu! Nu sunt eu acela! E o iluzie, adesea focul naşte fantasme. Ce-o mai fi vrând femeia asta cu mine? Mă trage de haină şi spune, şi spune… Exact acum când eram cât pe cale să aflu cu cine seamănă chipul desenat de foc! Când voia să-mi spună ceva important…
Ce vrei, femeie? Nu, nu sunt eu, n-am cum să fiu eu cel oglindit de apa… de focul ăsta! Eu, nebun? Prea smintit, să fi umblat cu El? Nu-i adevărat, nu sunt…!

* * *
Ar trebui să plec de aici, m-am expus destul. Nici măcar nu ştiu dacă se mai poate face ceva. Şi era aşa de bine, când încă eram împreună! N-a fost de acord să facem trei colibe. Dacă ar fi fost, n-am fi ajuns aici. Timpul stătuse ca bătut în cuie… Ca bătut în cuie… Bătut în cuie… Bătut… în cuie… Toate se leagă şi se dezleagă, iar eu nu le mai pot da de capăt. Dacă or să-L omoare?
Dacă or să-L omoare, ar fi mai înţelept din partea mea să părăsesc locul ăsta. Ca şobolanii, când corabia se scufundă? Nu, nu sunt un laş! Să mă duc la pescuit, acasă, oriunde… Nu, acasă nu, acolo mă vor căuta mai întâi, dacă se extinde ancheta. Îmi amintesc cum ne-a promis că nu ne va lăsa singuri. El era aşa de bun! Acum Îl interoghează, sunt atâţia soldaţi care Îl bat… Ce vor să scoată de la El? Dacă ne denunţă pe toţi? Eu voi fi următorul… Dar nu, El tace. Tace mereu…”ca un miel pe care-l duci la tăiere şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund”. Am învatat asta de copil. Hai, că nu mai e de mine aici. Bine ar fi dacă piatra zidurilor ăstora s-ar pune între mine şi toate astea. Dar… eu sunt Piatra! Stânca!
Hi! Ce fel de piatră? Şi totuşi, El mi-a spus Petru, şi nu se poate să nu fie aşa…, cumva transcendental, poate duhovnicesc, pentru că eu voi pleca repede de aici. Eu sunt din carne şi oase, iar bicele romane au plumbi. Poate ca El nici nu le simte, dar eu… Ba da, ba da, le simte, oricât de departe aş fi, tot aş vedea că Îl doare, că suferă fără o vorbă, fără un scâncet.
Să fi fost eu acolo, în locul Lui, că aşa ar fi trebuit…, numai că trebuie să plec, şi încă repede, până nu prind de veste aprozii. Auzi, Petru! Nu, nu e aşa. Eu tremur. Piatra nu tremură… Mi-e frig, sau mi-e frică? Nu-i decât un tremur nervos. Dar piatra nu tremură! Deci nu sunt încă Petru, acela… Nu sunt eu acela! Daca aş fi fost…

* * *

De ce m-or fi privind toţi aşa de ciudat? S-au şi îndepărtat de mine, de parcă s-ar feri. La urma urmei, eu ar trebui să mă feresc. Cel mai interesat de persoana mea pare a fi cel caruia i-am taiat urechea, în grădină. Cred că el e, era destulă lumină ca să-i pot recunoaşte capul mare şi faţa spână… Da, el e, vărul lui Malthus, aprodul. Aşa i-a trebuit, dacă ne-a atacat… Oh, bine că nu era totuşi atâta lumină încât să mă recunoască şi el pe mine! Iar Domnul l-a vindecat! Ar fi putut măcar atunci să vadă, vulpile alea de noapte, ce fel de om era El.
Dar dacă-şi va aminti, până la urmă, de unde mă ştie? Nu sunt nici eu uşor de confundat. Să mă judece şi pe mine, să mă interogheze, să mă închidă… Să mă bată… Ce-oi fi cautând eu aici? Toţi mă privesc de parcă ar privi un şarpe. Iar Domnul meu e în mâinile lor şi vor să-L omoare. Ziua e spre răsărit, iată că noaptea aproape a trecut. Va trebui să mă mişc repede, să adun mulţimile. Pe toti vindecaţii, pe toti înviaţii, pe toţi cei pe care i-a hrănit, pe toţi, pe toţi… Nu se poate să nu vină în apărarea binefăcătorului lor, a Învătătorului…
Voi organiza o răsmeriţă pe cinste, ni se vor alatura iloţii, toţi partizanii lui Baraba cel închis, toţi duşmanii romanilor şi ai lui Irod, iar eu îi voi conduce. Eu sunt cel mai în măsură să-i conduc, şi-L vom salva… Vine spre mine, m-a recunoscut, cine va mai organiza toate astea? Ce spui? Ce spuneti? Cine, eu…?! Nu! Vă jur că nu! Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea, dacă eu… Nu, nu-L cunosc! Nu L-am mai văzut…Cine este? Cine este omul acela? Acesta? Cine este Omul Acesta? Eu nu-L cunosc pe Omul Acesta! Oh, ce spaimă am tras! O clipă am crezut că nu-i voi putea potoli. Era totuşi vorba despre pielea mea. Cât despre El, Şi-a făcut-o singur. Eu I-am spus… Dar, în sfârşit, se face ziuă. Acum plec să adun lumea, pe toţi, pe toţi, trebuie să actionez, trebuie să fac ceva ca să-L salvez…
Cântă cocoşii. Zorii sosesc. Ce frumos poate fi uneori cântecul cocoşului! Cântă cocoşul… E cocoşul… Dar Te voi salva, Doamne! De ce mă priveşti aşa? Te voi salva, trebuia să o fac, nu? Trebuia… Cine alerga acum după ajutor? Spune… Spune- mi ceva, spune-mi că da, spune-mi, Doamne!
Cântă cocoşul… Chipul din flacără apare iar. Poate ca n-a disparut niciodată… Din cauza lui nu Te mai pot vedea? Acuma ştiu, e chipul meu dezgustător… Şi în mare era să mă duc, privind la el… Eu sunt acela! Iartă-mă, Doamne, eu sunt, eu sunt, Petru, ucenicul Tău, Petru! Hei, nu mă mai aude nimeni? Heeei! Heieieieiii… Eu… sunt…acela…!!


Povestea unei poezii

iulie 27, 2007

Scâncea aerul sub nori, noaptea se-nghesuia să mai apuce un pic de lumină de ziuă, roţile scrâşneau obosite de atâta drum şi mal de ape, şi noi… Un grup răsleţ în gara aceea gălăgiosă şi înfrigturată… Era sfârşit de noiembrie. Poetul, Ioan Alexandru, căci nu aveam ochi şi mai ales urechi decât pentru el, a coborât din tren printre cei dintâi. Ne-a aşteptat să ne adunăm împrejurul lui pe noi ceilalţi. Înalt, cu un pardesiu alb, lung, parcă oficia un cult secret într-o iarnă copilă încă, ruşinoasă parcă, fără zăpadă, un templu de început sau de capăt de lume… Eram pe peronul gării din Timişoara, era în anul 1992. (Mulţumesc, Mihai, că mi-ai adus aminte). Că eu nu-l mai reţin decât pe el şi votarea aia care avea ceva legături cu el… Ei, chestii politice!
După ce ne-a văzut pe toţi acolo, a spus: „Să ne închinăm!” Nu voi uita niciodată glasul acela ca un ţignal de tren între alte ţignale de tren înălţând acolo, fără niciun un fel de jenă, de teamă sau vreun alt fel de reţinere, la abia trecutul colţ al ieşirii din muţenia comunistă, o rugăciune adevărată, patetică aşa cum numai el o putea intona, şi caldă, fierbinte de tot, pornită direct din bătăile inimii lui. Nu, n-am să uit… La câtva timp după aceea am scris poezia de mai jos. El nu a văzut-o niciodată, dar ea l-a văzut pe el… Poezia, de ea spun.

Dar să ne amintim de el…


Un morcov, un ou şi o boabă de cafea…

iulie 23, 2007

un-morcov.jpgO tânără a mers la mama ei şi a început să-i povestească necazurile prin care trecea, plângându-se că viaţa a devenit prea grea… Era obosită de atâta luptă şi conflicte. Imediat ce reuşea să rezolve o problemă, apăreau altele.
Fără să-i spună nimic, mama ei a luat-o în bucătărie. A umplut trei vase cu apa şi le-a pus pe aragaz. În scurt timp, apa a început să fiarbă. În primul vas a pus nişte morcovi, în al doilea, ouă, iar în al treilea, nişte boabe de cafea. Le-a lăsat să fiarbă în continuare, fără să spună nici o vorbă. După un timp a oprit focul. A pus morcovii într-o farfurie, ouăle în alta, şi a turnat cafeaua într-o ceaşcă . Apoi s-a întors spre fiica ei şi a întrebat-o:
– Spune-mi, ce vezi?
– Morcovi, ouă şi cafea…
Mama ei a luat-o mai aproape şi i-a cerut să ia un morcov în mână. Era moale… Apoi i-a cerut să ia un ou. L-a luat, l-a decojit şi a constatat ca era un ou fiert foarte tare. În cele din urmă, mama i-a cerut să guste din cafea. A gustat şi a zâmbit cu plăcere, când a simţit aroma. În final fiica a întrebat:
– Ce înseamnă toate astea, mamă?
Mama i-a explicat… Fiecare din aceste trei obiecte au avut de a face cu aceeaşi problemă, au fost puse în apă fiartă. Dacă iniţial morcovul era tare şi puternic, după ce a fiert a devenit moale şi slab. Oul cel fragil, cu coaja subţire, acum a devenit tare. Boabele de cafea au devenit sărace şi nefolositoare, şi-au pierdut savoarea. Însă au schimbat ceva, au schimbat apa în care au fiert, aromând-o şi dăruindu-i gustul lor plăcut….
– Care dintre ele eşti tu? şi-a întrebat mama, fiica. Când ai de-a face cu necazurile şi încercările, ce ţi-ar plăcea să fii? Un morcov, un ou, sau o boabă de cafea?

Prelucrare după „Însemnări din vale”


Tabloul

iulie 14, 2007

Nu mă mai întrebam acum de unde şi de când îl ştiam. Pe ferestrele înalte şi înguste cât să-ţi arunci ochii se prelingeau picăturile ploii de toamnă. Rămâneau acolo un timp, apoi o luau la vale pe verticala transparentă.
Urcam după el treptele unei scări necunoscute, ca-ntr-o iniţiere. Întotdeauna am văzut ceva tainic în asemenea aşezăminte. Nu mai spun de personaje… Iar el era unul tare misterios. Nu fiindcă aşa voia, ci fiindcă aşa era. Probabil că nu avea nimic din ce mi-ar fi putut îndreptăţi judecata, poate că eu eram acela care îl înzestram cu taine, în mintea mea, dar acum nu mai conta. Eram pe cale să ajung undeva unde îmi dorisem mult să fiu: în atelierul lui! Încă nu ajunsesem, dar nu mai aveam mult. Şi simţeam că nu se va întâmpla ceva care să mă împiedice să ajung.
Când a deschis uşa nu m-am mirat. O mulţime de obiecte aparent aruncate la întâmplare, resturi de recuzită şi tot felul de elemente de scenografie, într-o sală imensă, cutii deschise şi altele închise, stive de materiale, utilaje de tâmplărie şi de croitorie, şorţuri şi salopete într-un cuier… Imaginea îmi sugera o fabrică. O fabrică de idei. Dar eram sigur că toată dezordinea ce părea a domni aici avea o noimă. Un sens pe care nu-l pricepeam. Nişte ferestre uriaşe asigurau lumină îndeajuns, chiar dacă afară era înnorat. Era cald, dar nu ştiu de unde venea căldura.
– Ia loc, te rog. Vrei să vorbim, sau doar să vezi cum lucrez? Ştiu că ai vrea să scrii despre asta…
Vocea îi era aceeaşi ca atunci când m-a întâmpinat la intrare. De fapt şi a vorbi cu el şi a-l vedea lucrând, pentru mine era la fel de folositor. Cel care va aduce în atenţia opiniei publice pe acest mare personaj eram eu, nu? Deci de mine depindea ce şi cum vor înţelege ceilalţi. Şi mi se părea mai exact, mai real, să-l urmăresc lucrând. Să povestesc ce aş fi văzut echivala cu a-l descrie exact. Vorbele pot fi interpretate, faptele, doar după urmările lor.
– Mi-ar plăcea să vă urmăresc lucrând, am răspuns eu mirându-mă de propria mea sfioşenie. Mă ştiam mai curajos.
– Excelent! Tocmai lucrez la cel mai frumos şi mai preţios tablou al meu. Vei vedea ceva ce n-ai mai văzut. E opera vieţii mele.
Nu ştiu de ce îl credeam. Fiindcă alesesem să-l cred încă înainte să vin? Dar m-am liniştit repede: nu am ales asta la întâmplare. Multe argumente m-au determinat. Nici curiozitatea nu este de ignorat. Trebuie să gust şi de aici, îmi spusesem. Aşa am ajuns în atelierul lui. Mi se părea puţin deplasată, totuşi, chestia cu opera vieţii. Sigur, ştia ceva ce eu nu ştiam. Oare de câte ori şi la câţi dintre vizitatori le spusese la fel? n-am putut să nu mă întreb în sinea mea. Am ales eu să cred, dar se poate şi altceva…El mi-a luat gândul pe dinainte:
-Nu eşti obligat să mă crezi. Nu mă crede toată lumea care trece pe aici. Unii spun că dacă ar fi trăit aici, în mansarda asta largă şi atât de tainic dăruită cu frumos şi cu tot felul de ciudăţenii, ar fi fost artişti la fel de buni, dacă nu mai buni. Sau că mediul m-a făcut ce sunt…
A luat o pânză mare, cu multe linii colorate pe ea, între care se zbăteau pete disparate, chiar disperate în singurătăţile lor, rezemată de perete, a aranjat-o, a netezit-o drăgăstos trencându-şi palma prin aerul de deasupra ei, şi-a înşirat tuburile şi vasul cu pensule alături, a modificat puţin poziţia unei oglinzi mari din spatele lui, astfel ca lumina care venea de afară să alunece încă o dată pe faţa pânzei, apoi a închis ochii şi a rămas nemişcat.

O sumedenie de gânduri fulgerau în mintea mea, privindu-l. Voiam să cred că totul era real, de parcă n-ar fi fost. Mi-am amintit ferestrele înalte şi înguste de pe casa scării. Sigur că era real. El stătea ca-ntr-o rugăciune. N-a trecut mai mult de un minut.
Apoi a început. Ca într-un dans îşi mişca braţul peste pânză, ca Duhul pe deasupra apelor la începutul lumii, a rostit el zâmbind, deci făcea toate astea calculat, eu intram parcă într-un fel de transă şi vedeam ceva care pulsa, da’ n-avea cum să fie aşa, pe pânza aia a lui… Înregistram însă totul ca un reporter conştiincios ce eram, trebuia să scriu despre el, iar vorbele lui erau la fel de interesante ca pictura aceea la care lucra, parcă erau una cu ea. „E ceva ce iubesc mult, aici” îl auzeam spunând. „Când fac asta sunt eu însumi. Aş fi şi dacă n-aş face-o, dar… aş fi? Ar şti cineva că sunt? Dacă nu faci, nu eşti. Ca să te vezi în întuneric trebuie să faci lumină. Ca să te încălzeşti şi să nu îngheţi, trebuie să faci focul. Nici un întreg nu e întreg dacă nu are părţi. Părţi dinăuntru şi părţi din afară. Nu e suficient să „gândesc, deci exist” decât la Dumnezeu, care gândeşte cu făcute, dar la oameni trebuie spus clădesc, deci exist. Dacă eu îmi gândesc credinţa mea, eu îmi clădesc credinţa mea. Tabloul ăsta… Ăsta e opera mea.” Ascultându-l, mi-a venit în minte vorba Cărţii, că orice credinţă fără fapte e moartă. Mă bâzâia insistent o muscă. Aş fi vrut să o omor… Da ce-ar fi spus el daca m-ar fi văzut prinzând muşte?! Se profila un peisaj ciudat cu două siluete îmbrăţişate, parcă auzeam un duet, ba nu un trio, că era şi vocea lui. „Pe aici o să treacă un răsărit tandru, ca Dumnezeu prin răcoarea grădinii. Dacă s-a frânt o frunză aici, alta apare dincoace. Cu sevă cu tot, ca o naştere.” Şi iar tăcea un timp, mi se părea un ev întreg, şi iar spunea ceva, iar eu transpiram neştiind cum să omor musca aia care-mi dădea târcoale.
Deodată a înţepenit. A ridicat încet mâna stângă cu arătătorul spunându-mi să tac. Să nu mă mişc. Cu cealaltă pipăia spre vasul cu pensule. M-am panicat brusc, neştiind ce e. „Musca”, şopti el. A înhăţat o pensulă mai lată şi a proiectat-o cu putere spre centru pânzei. „Gata!” Şi s-a oprit. Nu se mai auzea musca. „S-a sfârşit”, l-am auzit într-un târziu. „Exact cum trebuia. E bine.” Am privit tabloul. Culoarea era incă umedă. În centru era o formă ciudată. Cele două siluete se uniseră, contururile lor se schimbaseră o dată cu lovitura aia de paletă. Musca era făcută una cu pânza, limfele ei amestecate cu vopseaua dăduseră întregului o prospeţime extraordinară, vigoarea unei nuanţe de neînchipuit. „Îţi place? Am un loc special pentru tabloul ăsta. Ştiam că musca aia se va pune acolo. Am ştiut dintotdeauna. Tabloul meu nu era gata fără ea. Să scrii despre asta. Locul tabloului e în inima mea. E dintotdeauna.”


La Stâlpi

iulie 12, 2007

Povestire inspirată de monumentul “Stâlpi împuşcaţi”, sculptură a lui Liviu Mocan amplasată în centrul Clujului şi dedicată martirilor Revoluţie din decembrie

181.jpg

– La Stâlpi! i-am spus şoferului.
Maşina demară încet, în timp ce acesta mă privea întrebător.
– În centru… i-am explicat. Este acolo un monument închinat eroilor Revoluţiei.
Oraşul se ascundea după o perdea subţire de ploaie. Soarele se arătase doar de dimineaţă, puţin. Apoi cerul s-a înnorat şi aşa a rămas. De vreo oră plouă încet. „E primăvară.” mi-am amintit. Urcam o pantă uşoară care îmi spunea că nu departe erau dealurile. „Vor fi acolo?” m-am întrebat, ca şi când n-aş fi fost sigur de asta. „Sigur că vor fi!”
Vorbisem puţin mai devreme la telefon. Georgia avusese un ton care trăda o bucurie reţinută. „Te aşteptăm!” mă asigurase ea. Nici nu îmi închipuiam că ar putea fi altfel. Îi ştiam pe amândoi serioşi dar şi copilăroşi, încântându-se unul pe altul şi încântându-i pe ceilalţi. Când am ajuns destul de aproape, i-am văzut, îmbrăţişaţi discret. Păreau a avea multe să-şi spună. „Toate nespusele…” m-am gândit. S-ar putea să scriu un poem pe tema asta. Bineînţeles, tot ce nu ar fi spus ar fi foarte important… Am plătit taximetristului şi am coborât. Pe trotuar încăpea multă lume. Se întunecase. Chioşcurile de ziare se închiseseră. Pe coloanele care susţineau balconul pe sub care treceam coborau urme de lumină proiectate de vitrinele de alături. M-a cutreierat un pic mândria, la vederea Stâlpilor. Doar Sculptorul era prietenul meu…!
Le-am strâns bucuros mâinile. El ţinea umbrela. Erau emoţionaţi şi frumoşi. Ochii le sclipeau.
– Vino aici! mi-a spus Corneliu. Şi m-a tras uşor sub umbrelă. Auzi?
Făcură linişte amândoi, ascultând încordaţi. La început am crezut că glumesc. Apoi am auzit murmurul, altfel decât al ploii. Şi am văzut firişoarele de apă prelingându-se pe stâlpi. Tăceam toţi trei. Pe alături mai treceau, din ce în ce mai rar, oameni. Nu-mi era frig deloc.

dscf0044.jpg

– În rana mea e linişte! spunea cel mai apropiat dintre Stâlpi. Probabil că aşa ar trebui să fie. La voi este la fel? Ploaia asta parcă mă dansează. Simt că iau tot felul de forme ciudate, cel mai adesea pe aceea de umbră. Dar nu prea-mi place, că umbrele n-au răni. Sau, în fine, nu li se văd… Voi mai ştiţi cum vă chema?
– Crezi că mai are importanţă? Uită-te şi tu la ăştia trei! Stau sub o singură umbrelă şi numai ei ştiu la ce se gândesc… Pentru ei poate că mai are importanţă cum îi cheamă. Dacă aş putea să mă dau mai aproape de ei cu scorburile astea ale mele, cred că aş şti ce gândesc. Dar nu pot… Iar ploaia asta e altă ploaie decât alea pe care le ştiu eu. Alunecă altfel… Daca n-ar fi rănile, ar fi o linie dreaptă şi atât. Aceeaşi de la un capăt la altul. Aşa, vezi şi tu ce alunecări sucite! Şi cum li se împletesc privirile celor trei, uitându-se! Iar fata e frumuşică foc! Îmi aminteşte de sora mea, când a venit să mă caute. Că eu n-o mai văd decât plângând.
– I-o fi trecut, după atâţia ani… Văd pe trotuarul acesta atâtea, că daca aş avea părul, mi s-ar face măciucă. Mă gândeam să mă duc cu colindul, în seara aia… Dar a venit colindul la mine! Era cald şi a rămas. Când pune vreunul mâna în rana mea, mă simt ciudat. Mâinile sunt un fel de clopoţei. Spun ce nu spun colindele. Eu nu o cunosc pe sora ta, dar o văd pe fata de aici. Vedeţi clopoţeii? Plouă, plouă, dar clopoţeii tot se văd!
– Dragilor, când a început să plouă altfel, mi-am luat angajamentul să nu mai întreb nimic. Aşa eram de mulţumit. Şi la mine e linişte. Dar a fost zarvă mare, un timp. Am avut rădăcini, nu glumă. A durat şi a durut, până au ieşit. M-am întrebat multe, atunci. Acum gata. E linişte. Şi liniştea poate fi un răspuns, nu? Mai ales când eşti de Bronz. De Bronz, de sus până jos. Şi când ploaia curge altfel pe tine. Ştiţi ce e ciudat? Că n-am mai văzut gheaţă. Numai ploaie cu soare şi ploaie fără soare. Dacă-mi amintesc bine, ultima ploaie cu gheaţă a fost atunci.
– Ba cu foc… Pe mine mă ardea gheaţa aia. A trecut abia când m-a mângâiat Bronzul. Acum ştiu că se poate trece printre noi. Sau se poate sta… Aşa cum stau cei trei. Atunci se trecea… sau se stătea peste… Ştiţi ceva? Dacă ne aude vreunul? Sculptorul, cum ne-a auzit…? Credeţi voi ce vreţi, eu nu mai spun nimic. Las ploaia şi Bronzul să spună. E mai bine aşa.

Liniştea s-a întins ca un ziar pe care-şi pun cosaşii pâinea şi slana de prânz. Ploaia a încetat pentru o vreme. Va curge însă mereu acolo, în stâlpi. Acolo îţi trebuie mereu umbrela. Georgia a atins o scorbură a unuia dintre stâlpi.
– Simţiţi? ne-a întrebat ea.
Şi eu şi Corneliu am atins câte un stâlp.
– Mergem să mâncăm ceva?
Tot drumul am tăcut. Când să intrăm, Corneliu a strâns umbrela. Pe cer apăruseră de mult stelele.


Aşa vorbeşte Domnul

iulie 9, 2007

prayer1.jpg– …Am pus jos uneltele cântecului meu şi am plâns. Tot ce a fost frumos, toată înţelepciunea inimii mele, toată puterea împăratului, au ajuns de prisos. Să tacă secerătorii cei veseli de pe câmp.Să tacă păsările în frunzişele lor. Să tacă! Apă clipocitoare din scăldătorile Ierusalimului, taci!
Ochii mei îmi asupresc inima, iar mâinile mele se coc în dogoare de sânge străin. Am păcătuit împotriva Domnului! Unde este Păstorul meu? Spune-mi, înţeleptule, spune-mi că nu sunt vinovat… Dar cum să nu? Spune-mi de ce n-am plecat cu ostaşii, de ce n-am fost lângă Urie acolo, sub zidurile Rabei, de ce, în loc să-mi robesc ochii şi să-mi asupresc inima?
O pâclă săgetată de albeaţa Batşebei este lumina din zilele mele, iar nopţile îmi sunt ca mucegaiul de pe zidul de la miazănoapte. În ele se zbate faţa hetitului Urie, iar gândul uneltirii se întoarce asupra-mi şi ziua şi noaptea, cu propria mea putere. De ce, înţeleptule, nu mi-am condus armata, lenevind în turnurile mele şi pe acoperişuri de unde tot ce se vede e al meu şi când toate-mi sunt atât de accesibile şi de supuse? Am luat oaia săracului pentru ospăţul poftei mele… Aş înapoia, aş da cu dobândă, dar cui? Doare acum, să nu mai pot să dau înapoi… Doare, înţeleptule Natan!
– Dar vei plăti, împărate! Va durea şi mai tare, fiindcă Domnului vei plăti! „Iată, din casa ta voi ridica nenorocirea împotriva ta, căci ai lucrat pe ascuns. Eu insă voi face lucrul acesta înaintea întregului Israel şi în faţa soarelui…” Dar Domnul te iartă şi nu vei muri. Aşa vorbeşte Domnul, împărate!
Să-ţi curgă în râuri lacrimile pe faţă şi chipul tău neîngrijit să caute mila, căci ţi-ai îndurerat cel mai bun prieten, pe Domnul! Ţi-ai atras mânia Păstorului tău, unde te vei ascunde? L-ai adus pe bietul Urie, crezând că el va curăţa sala ospăţului tău, dar nu era decât un vicleşug care n-a reuşit, o mârşăvie, ca tot ceea ce a urmat. N-ai putut ascunde silnicia, Domnul a fost mai tare ca tine. Adevărul, nu-l stăpâneşti tu! Urie n-a dat ascultare invitaţiei tale ascunse, Domnul nu l-a lăsat, curăţia inimii lui a cântărit mai mult decât tot aurul tău, mai mult decât scaunul tău împărătesc sau decât cântările tale evlavioase… Iar tu l-ai ucis. Pe el şi pe alţii împreună cu el.
Îţi imaginezi măcelul de sub zidurile Rabei, împărate, doar eşti om de război…”O greşeală de tactică militară a unei căpetenii în criză de inspiraţie”, nu-i aşa? Un atac nereuşit, cu atâtea şi atâtea pierderi, atâtea, de tehnică de luptă, atâtea, de vieţi omeneşti, uite-aşa trebuia să devină Urie un simplu număr într-o statistică, păgubosul, încăpăţânatul, nenorocitul de Urie… O oaie, o oaie avea bietul om, împărate, o singură oaie. Iar bogatul, tocmai pe aceea a poftit-o. Tocmai pe aceea a luat-o pentru ospăţul dorinţei lui… Şi bogatul acela eşti tu!
-… Oh, dacă eram orbul care cerşeşte la porţile palatului meu! Dacă n-aş fi ascultat nelegiuirea celui rău vorbind inimii mele… Îmi şoptea, când ochii mă trăgeau, „Nu este frică de Dumnezeu înaintea ochilor mei. Măguleşte-te singur în ochii tăi ca să-mi desăvârşesc fărădelegea, ca să-mi potolesc ura… Cuvintele gurii fie-ţi mincinoase şI înşelătoare, ce atâta lucrare cu înţelepciune şi facere de bine? Gândeşte-te bine cum să faci răul, în căldura aşternutului tău” Şi mi se usca vlaga aşa cum se usucă pământul de seceta verii. Oh, dacă eram pe câmpul de luptă, cu platoşa înveşmântându-mi corpul, cu sabia vuind neiertătoare, cu duşmanul în faţă şi cu inima la Domnul meu! Dacă n-aş fi ascultat de glasul celui rău vorbind inimii mele… De ce nu l-am alungat, înţeleptule, de ce nu am fugit…?
– Zadarnice regrete, împărate! Răul făcut rămâne rău, aşa cum lumina rămâne lumină. Zadarnică inima, după chinul păcatului. Rodul lui este moarte, iar coroana domniei lui, suferinţa. Dar fiindcă te-ai pocăit, Domnul vede. El opreşte căderea inimii tale, pune frâu deznădejdii tale. Fiindcă mărturiseşti şi-L chemi, nu vei muri. Dar faptele tale se vor târî după tine. Umbra lor va tremura ca ciucurii veşmintelor pe care le-mbraci, cât va străluci soarele pe cer, împrejurul tău. Nenorocirile îţi vor veni din casa ta. Acolo va rodi păcatul tău…
Aşa vorbeşte Domnul, împărate!


O istorioară cu tâlc

iulie 8, 2007

ooo.jpgNu mai ştiu unde am citit asta…
Se zice că un om amarat şi tare neîngrijit trecea pe langă o clădire impunătoare, iar muzica minunată ce se auzea dinăuntru l-a făcut să se oprească. “Este adunarea pocăiţilor…” îşi zise omul. “Am auzit lucruri bune despre ei… Se zice că predică dragostea, pacea şi înţelegerea şi că-şi ajută semenii.” Aşa că se hotarî să intre. Odată înăuntru însă, doi domni bine îmbrăcaţi i-au zis: “Nu te supăra, dragă, aici nu e loc pentru cerşit!” Şi îl împinseră delicat afară. “Cred că nu m-au înţeles bine, eu nu vreau să cerşesc.” îşi spuse omul făcându-şi curaj. Şi mai încercă o dată. Dar aceiaşi doi, sub privirile aprobatoare ale celorlaltâţi, îl împinseră iarăşi afară, fără să-i îngăduie să spună ceva, şi mai categoric decât prima dată. “Trebuie să fie o greşeală” gândi bietul om, intrând a treia oară. “Dar eşti culmea!” ziseră cei doi, aruncându-l, pur şi simplu, pe treptele de la intrare. “Oh, bine că nu mi-au rupt ceva” se tângui omul, încercând cu greu să se ridice.
Atunci o mână uşoară i se aseză pe umar şi o voce tandră, cum nu mai auzise vreodată, îi zise: “Vino dupa Mine şi nu te necăji. Eu stau şi bat la uşa aceasta de ani de zile, fără să mă lase să intru…!”

Dincolo de prezentarea îngroşată voit, intenţionat caricaturizată, a parabolei de mai sus, o reală întrebare rămâne: cum e biserica noastră? Intră acolo Domnul Isus când vrea El, fără să ne deranjeze? Căutaţi dumnevoastră răspunsul!


Apoi a început ploaia

iulie 7, 2007

om-cu-umbrela1.jpgSe însera şi era din ce în ce mai gol geamul în faţa căruia stătuse toată ziua. Gol de el. Îşi îndreptă gulerul cămăşii şi îşi ridică haina de pe spătarul scaunului. În cameră lumina scrântea unghiurile drepte ale pereţilor, aşa se făcuse de puţină. Nu avusese nimic de făcut astăzi? Ba da… „Ba da, ba da, ba da.” Repeta în gând cuvintele scurte care curând sunau „barda, barda, barda”, apoi „Baraba, Baraba, Baraba”. Trase de sertarul dulapului tare, gata să-i răstoarne conţinutul pe jos. Îşi îndesă în buzunar o cărţulie scoasă de sub un cearşaf alb, spălat de mult, şi împăturit. Se îndreptă spre uşă. Când ajunse la locul întâlnirii era noapte deja. Toată ziua aşteptase întâlnirea uitându-se pe geam. Astăzi, nu altă dată… Îi va arăta ce scrie şi ce-o fi o fi.
Când a sosit Adrian cu vestea ca ea nu va veni, nu va mai veni niciodată, la magazinul din colţ se trăgeau obloanele. De ce nu i-a arătat până acum? De ce? Apoi a început ploaia, iar el a mutat cartea în buzunarul de la piept, la adăpost.


Ferestrele

iulie 5, 2007

image019.jpg-Dacă nu era atâta praf, de-aici s-ar fi văzut ferestrele. Vezi?
-Da… A trecut camionul.
Cum stăteam rezemaţi de ghizdurile fântânii, dacă ne-ar fi privit cineva din spate, ar fi zis că duhurile fântânii au ieşit la aer.
-Da, a trecut camionul.
-Ai văzut pe cineva la volan?
-Nu.
Praful era des şi fin şi ne intra în ochi. Simţeam în porii pielii cum scrâşnea. Măcar de s-ar fi văzut ferestrele… Sprinceanele ne erau albe de praf. Colina din dreapta nu se mai vedea. Ceva alb, rotund, greu… Nu era prea comod pe marginea fântânii. Dar după atâta drum prin zăduf…
-Scoate un covrig. Mi-e foame. Apă mai avem?
El râse.
-Nu e fântâna aici?
-Da, aşa e.
-Ce zici, ajungem până deseară?
-Depinde… Cu praful ăsta… Nu era nimeni la volan. Ei, lasă.
-Probabil că nu era de văzut. Năluci.
-Ei, lasă.
Praful acoperise iarba şi parcă lucea aşa, cenuşiu-gălbui, murdar. Acoperise tot. Soarele nu se mai vedea.
-Dacă eram acasă, făceam o baie. Mă simt ca…
De data asta am râs eu.
-Da, ai dreptate.
Simţeam răcoarea fântânii ca pe o promisiune. El s-a întors primul. Dezlega din cuiul ei găleata. Cu grijă, ca într-un ritual. Eu m-am aplecat şi am văzut. Ce răcoare era! M-am uitat mai bine, da…
-Uită-te!, i-am zis. Vezi? Vezi ferestrele? E Cineva la geam. Ne cheamă.
-Da, văd. Să mergem. Hai!


Vioara

iulie 4, 2007

vioara1.jpgDe ce mi se întâmplă toate astea? Dacă n-aş sta aşa, cu fruntea în palme şi copleşit de întrebări, aş rezolva ceva? Nu cred… Doar că m-aş amăgi ca mai înainte, când lumea curgea înveşmântată în semnificaţii false, cu totul nesatisfăcătoare, parcă bolnavă… Înainte, când n-aveam vioara…
Dacă m-ar vedea, prietenii ar spune că m-am prostit. Mai e şi coarda asta ruptă a viorii, iar azi e duminică şi-i închis peste tot… Când a plesnit, parcă a explodat ceva în mine. Când a început totul? Ocoleam astfel de stări căutând sensurile muzicii şi încercând să trec dincolo de ele, într-un imponderabil care înlocuia senzaţia de greaţă şi părăsire pe care mi-o lăsau clipele. Cântând, eram altul, mă admiram în fiecare sunet, mă împlineam. Dar acum…
Dacă ridic privirea, tânărul de acolo care se holbează la mine ar zâmbi. Aşa a făcut acum cinci minute. Se amăgeşte şi el… Cred că el se hrăneşte cu cartea aia pe care o studiază puţin ostentativ, cam cum port eu vioara în tocul ei pe stradă. Acolo, în cartea aia cred că e imponderabilul lui. Dar are un zâmbet altfel, simpatic. Când i-am întâlnit privirea, am început să gândesc. Oribile gânduri… Dar am muzica… Ce-i drept, până mâine n-am ce face… Trebuie să trăiesc cu senzaţia asta amară a inutilităţii fără speranţă.
„Bună ziua” a zis, dar n-am vrut să mă uit. „Se poate?” Şi fără să aştepte răspunsul s-a aşezat lângă mine pe bancă. „Vă doare capul? Am eu ceva…” Era culmea! Nesimţitor şi arogant… Dar ce îl face să fie aşa? Iar mie mi se părea simpatic! Cum priveam în jos, vedeam pantofii lui atât de bine lustruiţi că se zărea urcând o furnică. E posibil să plouă, s-a înnorat. Este umbră peste tot. Se zăreşte şi un colţ al tocului viorii, verde, altfel decât iarba. Mi-a băgat un flacon cu pastile sub nas. Nu, mulţumesc, i-am zis. Un „nu” destul de apăsat ca să înţeleagă că era ceva general, că doream să fiu singur. „Dar Dumnezeu nu vrea să fim singuri.” Aşa a spus. Credea că mă impresionează? Câte n-aş fi putut să-i spun… Dar n-o să-i răspund, poate pleacă. De unde a ştiut ce gândesc?
„Scrie aici că celui ce n-are i se va lua şi ce are.” Of, ăsta n-o să tacă şi n-o să plece. Dar, cum adică? „Ce-aţi spune dacă aţi rămâne fără vioară? Dacă n-ar mai exista viori pe lume?” Simt că pălesc. M-a lovit unde mă doare cel mai tare. „Ai tu altceva?” am răbufnit eu, încercând intenţionat să-l jignesc. Nici nu a observat tonul meu. Părea destins şi sigur pe sine şi asta mă enerva. Avea însă ceva ce mă atrăgea, ceva ce nu mă lăsa să mă ridic, să-mi iau vioara de jos şi să-i întorc spatele.
Nu mai ştiu exact ce a zis. Toate sunt acum învălmăşite, unele frânte, altele oblojite, mă simt ca un pacient după o operaţie grea. Parcă mi s-a extirpat o tumoare. Ochii lui strălucesc. „Ştii,” zice, „vrei tu cartea asta?” „Da…” Când am ajuns sa ne tutuim? Dar e bine. „E târziu…” Când plecăm privesc la tocul verde al viorii ca la un sicriu care se îngroapă în umbră. Treptele sunt chiar în faţă. Când am venit nu le-am văzut…