Să nu Îl fac de ruşine…

A fost conjuctura de aşa natură… De vină e, în primul rând, nivelul cultural foarte redus şi suficient lui însuşi, al masei de consumatori de literatură creştină. Dumnezeu ştie dacă aşa a trebuit să fie, dar cu siguranţă aşa a fost. Totuşi n-a fost rău: au fost timpurile opresiunii politice, când era nevoie de conservarea atmosferei de rezistenţă a creştinismului, în România. Asta a impus, zic eu, inexistenţa unei ştachete mai înalte. Principiul conservării ne impune să nu ne străduim să sărim prea sus, dacă nu e necesar.
Şi e de înţeles, pentru noi, creştinii, că celălat principiu, cel care conduce la înălţarea ştachetei, acela al concurenţei, nu poate fi acceptat, nici în actualele condiţii, nici în altele… Aşa e creştinismul. Deşi lecţia spălării picioarelor te obligă… să nu stai în banca ta. Aşa că unii aleg să facă ce fac, într-o manieră sau alta, în virtutea unuia sau altuia dintre aceste principii.

Da, calitatea duhovnicească a textelor cuiva o judecă Dumnezeu după roadele duhovniceşti. Locul acestor texte care au ca izvor şi scop atmosfera bisericilor, unde oamenii vin în Numele Domnului, iar Hristos este în mijlocul lor, El fiind Cel dintâi care gustă, după criteriile lui, prestaţiile literare ale unuia sau altuia, ca pe oricare alte fapte de acolo, locul acestora, spuneam, este şi trebuie să rămână biserica. În acest sens poeţi ca (nu, mai bine nu dau nume!) şi toţi ceilalţi ca ei, dispăruţi sau în viaţă, corespund pe deplin şi îi cunoaştem după roadele lor. Dar dacă ei încearcă să iasă din biserică, îndreptându-se spre librăriile lumii (creştine sau necreştine), au păşit deja pe tărâmul concurenţei. Cei care se aventurează astfel, dacă nu cunosc suficient de bine regulile noului joc, vor pierde. Si mai e ceva: afirmaţia acelora care spun că „au trădat poezia în favoarea lui Hristos” mi se pare cu totul discutabilă şi total lipsită de sinceritate. Pentru că aceştia, dacă ar fi fost în stare să scrie mai bine, ar fi făcut-o. Pentru Hristos… Aceasta afirmaţie, fie îi descalifică pe respectivii în ce priveşte poezia, şi atunci nu înţeleg de ce şi-au adus cărţile pe rafturile librăriilor, existând riscul să fie judecaţi de „confraţi” care nu-L cunosc pe Hristos, dar cunosc poezie, şi care nu vor înţelege această „trădare”, fie reflectă orgoliul nesatisfăcut. Qui s’escuse s’acuse! Un text e mai valabil dacă e „urât”, dar „bun”, decât dacă e „frumos”, dar „rău”. Aici se încurcă (urât sau rău?) nişte borcane. În primul rând se amestecă intenţionat categorii total diferite, se adună pitpalaci cu gogoşari şi iese un total ca nişte staţii de autobuz! Aştepţi şi tot aştepţi un rezultat… Apoi… da nu mai zic.

Nu, nu-mi trebuie glorii lumesti decât dacă mă ajută la a-mi câştiga pâinea zilnică şi facearea de bine, nu mă grăbesc să ajung la o recunoaştere omenească de genul „Membru Al Uniunii Scriitorilor” (am dosarul depus de vreo 4 ani), nici măcar nu mă lupt prea tare să-mi apară cărţile, fiindcă verdictul, pentru mine, îl dă Dumnezeu. Dar doresc să fiu cât se poate de bun în ce fac, fiindcă El este cel mai bun.
Să nu-I dau peste mână, dacă El vrea să arate lumii cărţile mele, iar ele ar fi proaste… Să nu Îl fac de ruşine.

Publicitate