Tot ce arde luceşte

octombrie 31, 2008

Doamne, pui vreascuri ca să-mi dai foc…
Ce pălălaie vrei să aprinzi din mine?
Nu se vede aurul în lutul meu deloc.
Dar Tu ştii mai bine.

Până la urmă tot ce arde luceşte un timp,
Mistuie totul, zgura dispare.
Aş vrea să rămân vasul în care un ghimp
A fost stors de-nţepare.

Vasul de aur, vasul de cinste din care bea
Marele preot al mântuirii, să fiu,
Podoaba de preţ din inima Ta
Cu vinul adevărat şi viu.

Apoi să clincheţesc de bucurie din tot
Că m-ai băut pe nerăsuflate, cu sârg…
Doamne, pui vreascuri şi îmi dai foc
Fiindcă mă ştii aur pe dinadânc.


Îngerul… fragment 7

iulie 24, 2008

O potcoavă. O potcoavă găsită şi aruncată peste umăr a strivit în cădere o floare, a spart un porţelan de preţ, şi-a făcut loc la întâmplare în lumea obiectelor. Şi acum îi răsună în aer inconştienţa, râsul ruginit cu traiectoria agăţată în gravitaţie. Locul ei este şi acum o spargere de linişte, de floare, de porţelan…

Până când, Doamne, va ronţăi Arhimede seminţe şi le va scuipa cojile în oglindă, măsurând imaginea aceea hidoasă, dislocuindă? Oare când va fi oglinda dislocuită şi ea? Oare cănd va dislocui pe altcineva egal cu mine, fiinţa mea?

Mai trecut-a un nor peste cuibul de ciori, o spuzeală pe gură, un oftat în pudori de stejar ce-şi arată iernii reci goliciunea… Nu-şi mai ştiu seva dulce, şi-au uitat rugăciunea… Ca şi oamenii tremură, ca şi ei îşi regretă primăverile calde, parcă trase c-o cretă pe un nor, peste cuibul de ciori, de-un copil… Doamne, ia-mi din decembrie şi mai dă-mi un april!

Acum văd. Mâna ta şi-a sprijinit arătătorul pe o rază şi o îndoaie uşor. Aş vrea să te bucuri. Când privesc ce-mi arăţi, privirea mea se îndoaie şi ea. Clipocesc de veşti coridoarele inimii: vom cerceta sentimentele cele vechi. Podurile memoriei n-au mai fost curăţate de mult. „Faci tu asta?” mă întrebi, de parcă ar fi vorba de dat cu mătura, iar tu trebuie să mergi altundeva. Uşa scârţâie în balamalele ei, zgomotul a închegat umbrele din colţuri în jurul mâinilor mele. „Da!”, răspund.


Un fel de campanie electorală

octombrie 6, 2007

Ce-i drept, la timpul tinereţii mele nu mă gândeam că voi avea blog… Nici nu auzisem de internet. Nici nu visam. Copiii de azi ştiu imens mai multe decât ştiam eu la 25 de ani. Iar posibilităţile de a păcătui au crescut proporţional cu cunoaşterea. Numai calea spre mântuire e aceeaşi.

Dar nu e cazul să ne închipuim că firea omului era mai altfel… Asta nu s-a schimbat nicicum în tot îndelungul istoriei omeneşti. Aceeaşi răutate, acelaşi egoism, aceeaşi atitudine brutală faţă de restul creaţiei lui Dumnezeu, care a dus la inventarea cuţitului, a sabiei, a crucii, a terorii…

Nimic din ce nu e EU nu trebuie să mă stăpânească! Aşa a înţeles omul libertatea. Nu a înţeles niciodată că acest EU era deja stăpânit. Nu înţelege nici acum. „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi.” Ne mirăm de indolenţa românească. Dar ea nu e numai românească. E universală. E Nero care dă foc Romei ca să pună altă Romă în loc. E omul care aprinde gunoaiele ca să facă loc altui gunoi… E un fel de campanie electorală.