Poemul frunzei

Mă rog, Stăpâne, ca o frunză-n pom
De vântul ce-i asaltă cetăţuia,
În adâncimea vămilor din om
Să fluture-n furtună aleluia

Cum flutură cel steag pe metereze
Nerupte sub duşmanu-nverşunat.
Tu fă-mă, Doamne, treaz în vremuri treze,
Cu inima aprinsă şi curat…

Nu vreau mărirea vârfului de munte,
Acolo dor furtunile mai rău,
Vreau pacea care ştie să asculte
Şi cel din urmă susur blând al Tău.

Vreau aripă de înger să-mi smerească
Atunci când zbor, înaltele plecări
Spre soare, de-nchipare omenească
Şi de fereastră plină de mirări.

Căci am privit spre Creanga de afară
A Pomului ce frunză m-a zidit
Ca să ma-nfăţişeze-n primăvară
Tremurător şi veşnic şi iubit.

Publicitate