Despre folclorul evanghelic

Da, folclorul rămâne folclor, atunci când vine din organismul intim al unei comunităţi, din qintesenţa ei, o reprezintă şi, de ce nu, o înalţă cultural, conferă mitului formă plastică, străluminându-l. În cazul subculturii evanghelice nu despre un mit este vorba, ci despre Marele nostru Adevăr.

Sunt texte care mă fac să plâng… De ce?
E hotărât că, pentru a-L onora pe Domnul pe măsură dragostei noastre pentru El, trebuie să-I dăm şi să mărturisim cu ce avem mai bun. Aşa cum credem, dacă faptele nu duc la mântuirea noastră, ci Harul Lui, trebuie să admitem că nici forma faptelor noastre nu au căderea să ne mântuiască. Aşadar trebuie să dispreţuim forma?
Atunci de ce ne-a înzestrat Dumnezeu cu simţuri şi talente? El, Cel desăvârşit, nu trebuie să ne ceară desavârşire? Parafrazez un text biblic afirmând că „nu ne-a fost dat nici un dar pe care să nu-l putem valorifica pe de-a-ntregul”. Domnul se uită la inimă şi dă mântuirea Sa, nu la faţa omului, dar oamenii privesc la noi ca să-L vadă pe El. Iar noi însemnăm totul: caracterul, telentele, faptele noastre şi forma lor. Mai ales forma: motivaţia, scopul urmărit, finalitatea… Dădeam undeva un exemplu: putem oferi cuiva însetat un pahar cu apă bună şi curată, dar mâinile noastre au negru sub unghii. Omul obişnuit cu igiena, refuză şi se repede la prima tonetă cu sucuri… Nu am nimic de reproşat unor oameni, tot respectul şi preţuirea, dar mă înfioară lipsa de discernamânt literar. Cu atât mai mult cu cât respectivul (lider) este un „formator de opinie” de referinţă pentru unii dintre credincioşii evanghelici. Sau depărtarea de matricea culturii romaneşti (şi îmbrăţişarea valorilor occidentale – americane, în special) a deformat perceperea valului de innoire a culturii evanghelice impus de noua realitate sociala din Romania?

Din nefericire sunt uriaş de multe exemple asemănătoare chiar aici. Multi lideri religioşi se proclamă poeţi şi au pretenţii de oameni de cultură, ba chiar pretind ca scriu bine literatură, punând alături de predică poeziile lor, ba mai mult, specuând „cultura” poetică a enoriaşilor pentru a-şi vinde cărţile. Nu de mult un astfel de predicator-poet mă prezenta ca „autor de poezie crestină cultă „. Că adică ar mai fi şi poezia incultă?! De fapt încerca să sugereze că ar fi vorba doar despre un alt fel de poezie decât cea scrisă de el, dar valoarea nu intra în discuţie. Valoarea formei, vreau să spun. Da, Domnul se uită la inimă ca să vadă valoarea pe care o pretinde El, dar oamenii se uită la valoarea pe care o pretind ei, ca sa vadă inima.

Ah, dar am început o pledoarie pentru ceva ce, de fapt, dorim toţi.
E clar că un creştin nu poate face „artă pentru artă”. Cum mai spuneam, pentru un creştin arta este un mijloc, nu un scop. Dar dacă mijlocul respectiv este inadecvat folosit, Scopul Se va atinge prin Sine, iar noi devenim responsabili de propriul nostru eşec. Pentru că Însuşi Scopul ne-a încredinţat mijlocul, şi mai mult, ne-a acordat valoarea Sa… E adevărat, artiştii sunt o minoritate într-o comunitate. Asta le conferă un statut oarecum privilegiat, de aleşi, dar îi şi expune unui recul al majorităţii care nu întotdeauna este pregatită, datorită unui mai redus simţ practic al lor (al atiştilor)… De aceea poate ca exista impresia de „artă pentru artă…”
Desi pentru mine e clar: arta este acel pahar cu apă oferit în Numele Domnului celui care are nevoie. Şi prefer să-l ofer cu mâinile îngrijite!

Publicitate